Volum de versuri - Sânge balcanic

SÂNGE BALCANIC

COSMIN ȘTEFĂNESCU

Tehnoredactare: Const. Miu
Grafică coperta I: Gabriela Moisidis
Editura Amurg sentimental
Bucureşti, 2007

Versul ca o lacrima
S-a scurs
Din penita poetului.
Şt.C

O ALTĂ FATA MORGANA

Se povesteşte
că fata şi-a făcut ucenicia în umbra himerelor
şi că i-au fost date daruri din umbră
vălul nici uneia nu se risipi
ca dealtfel şi la naştere
aceleaşi simţăminte,
aceleaşi umbre,
umbre bolnave,
doruri bolnave.
Astfel se născu şi crescu
fata copil
fata femeie
fata morgana
o umbră reală imaterială
o iluzie ce parcă ne blochează minţile
într-un punct fix:
existenţa unui Eden imaginar - mirajul.

Acum e în chinuri groaznice
căci naşte impresia generală
fata morgana
fata femeie
fata copil.

INSTINCT PRIMAR

îmi este mult mai uşor
să spun lucrurilor pe nume
cu creierul înotând în mocirla alcoolului,
îmi este mult mai greu
să inventez neadevărul
cercetându-mi neîncrezător eul.
Vreau să ştie întreaga lume
că pot îndrepta greşeli mari
că pot, prin intermediul magiei
să străbat mări şi ţări,
să dezvolt cultura şi arta,
să dezgrop din nisip toată harta
ca să delimitez continente
să delirez în noian de evenimente
să-mi hărţuiesc conştiinţa,
să-mi descopăr neştiinţa.
îmi pare rău că nu mă mai ajută memoria,
c-aş mai inventa o dată istoria
dar pot, să-mi semnez sentinţa,
şi să-mi domolesc credinţa,
să reinventez instincte primare
din vremuri îndepărtate, în care
pământul de abia era în formare,
când omul era închis într-un labirint,
nebulos instinct.

ZVASTICATO

Împinşi de vremuri criminale,
de valuri ce în focuri dănţuie,
s-a gândit şi "alianţa"
să-şi probeze armele,
şi-n fine să se dezlănţuie
la un sfârşit de secol;
înfiorătoarele muze
şi-au pus pecetea
terifiantă şi tenebră
cu noxele şi fumul cancerigen;
se plimbă şi liniştea funebră,
căci morţii din morminte au ieşit
la judecata de apoi;
în jocul acesta mizerabil
avem, bine-nţeles, un rol şi noi,
de curve şi de trădători,
de masochişti, violatori de tratate -
suntem cei ce-l înjunghie pe la spate
pe frate.

ATUNCI

Când oamenii se transformă-n robi
Şi când din fier se fac noi arme
Clepsidra vieţii nemaiputând suporta
Se sparge-n mii de cioburi şi... adoarme

Când florile se ofilesc de timpuriu
Şi se sădesc doar pe morminte
Totul ţi se pare înfiorător
Şi nu-l mai poţi scoate din minte.

Când porumbeii albi se sufocă
Nemaiputând aduce menirea vieţii
Armele se-nmulţesc peste măsură
Şi-n cavouri plâng poeţii.

Când câte o mamă moare, cu o lumânare
Pe mormântul copilului său, erou,
Visul "Tinereţii fără bătrâneţe" se spulberă
Clepsidra vieţii moare şi mor şi eu ... adieu!.

LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

În umbra norilor de fum
mi-ascund tristeţea
e umbra ce mă lasă-n pace
îmi ticluiesc fără elan
ieşirea din impas şi-mi place
până acolo mai e un pas
dar este fum
şi mă stânjeneşte
eu-mi interior
mesaje S.O.S. pe creier îmi scrijeleşte
norii de fum mă fascinează
Morgana se naşte
dar încă visează
pe chipu-mi zămislit din lut
se poate citi limpede un trecut
furtunos se pare
nici nu mai ştiu
m-am îngropat în uitare
încă mai caut luminiţa
tunelu-i întortochiat
Morgana naşte monştri
ce păcat
himere dănţuiesc neîncetat
eu par împăcat
în umbra norilor de fum.

SMOG ÎN BALCANI

În Balcani, e stare de asediu
Dumnezeu lipseşte azi şi mâine,
este plecat în Caraibe, în concediu;
Nostradamus scrie-n centurii
câte-n lună şi în stele;
noi nu mai credem nimic,
mass-media ne-nlesneşte mult mai mult
să privim la toate cele,
căci totul era prea frumos,
nu putea să mai reziste;
vedem poze cu ţinte
în reviste...,
pionii şi-au mutat în morminte reşedinţa de vară,
mai-marii nu mai au televiziune,
nici energie nucleară,
nici telefonie celulară,
poduri nu mai sunt de dărâmat,
grevele pe la noi au îngheţat,
Cosma a semnat un tratat
de colaborare cu puşcăria neîncetat;
în rest...
e smog pe aici, prin Balcani.



ERA MORILOR A APUS

Suntem asemenea cavalerului de la Mancha
ne luptăm necontenit cu morile de vânt,
mori de sărăcie lucie,
mori de foame;
sunt mai multe feluri de a muri;
mai nou am uitat de toate acestea,
şi pe vorbe de clacă
ne-ncadrăm în alianţă;
Ce idee îndrăzneaţă?
jucăm şi noi roluri minuscule,
precum Iuda,
cumpărat cu treizeci de arginţi,
apoi ne scobim înfometaţi printre dinţi,
căci ţeluri înalte avem,
şi şomeri câteva sute de mii;
noi aderăm la ăia in valul două mii;
am învins morile de vânt,
căci nu mai funcţionează nici una,
am înrobit ţăranii acestui pământ
cu ura şi cu minciuna.



ŞEPTEL

Mâna reumatică a zămislit
jetul de foc
clopotele jelesc în surdină,
nori de fum se ivesc în zare,
zarurile se aruncă-n fiecare zi,
ţinte sunt peste tot,
se nasc şi mor la tot pasul,
totul este şocant,
păsările cu aripi de oţel
s-au strâns peste graniţă
într-un şeptel
precum oile,
şi credem într-un Dumnezeu paralitic;
mâna lui dreaptă
propovăduieşte nu se ştie ce,
noi facem avioane din hârtie de ziar
şi ne apărăm
de-un eventual val de extratereștri
terrieni.



SÂNGE BALCANIC

Trupul copilului lovit cu furie
de-o bombă nebună
naşte sânge;
clopotul din turla bisericii
paşte moarte;
copilul balcanic, răpus,
a murit cu zâmbetul pe buze,
parcă-l adormiseră muze
într-un feeric apus.



CĂŢEI AUTOHTONI

Mulţi căţei autohtoni
ne dau marea cu sarea
şi-şi netezesc cărarea;
noi le citim în jurnal
şi le descoperim nepăsarea
că ciolanul e unul,
şi e de ros,
că scaunul e fragil
şi unsuros
şi poţi cădea orbeşte în abis;
căţeii cu greu, apoi, se vor trezi din vis,
în faţă doar c-o strachină de zeamă lungă;
sperăm, cum noi ne-am învăţat cu ea,
şi lor să le ajungă;
apoi un vaccin de rabie le vom administra,
deparazitări de scabie le vom efectua,
şi pentru jigodie îi vom înțepa.



DIHANIA

Căţelul postum a plâns
că n-a fost şi el
în Oceania
să-l mănânce peştele pirania,

Că n-a fost şi el în turnul
clădirii din Sofia
să-i zumzăie pe la cap
cu T.N.T. dihania,

Că nu i s-a aprobat şi lui
survolul mai multor ţări,
c-ar fi străbătut depărtări
şi-ar fi dat noi graniţe spaţiului,

Că nu l-a văzut pe papa,
că se degradează apa,
că se decolorează viaţa,
şi că ne survolează Alianţa cu aviaţia.



VIAŢA ÎN ROZ

Păsările malace
distrug în Balcani
spun că-s salvatori
şi o fac pentru pace.

Sirenele sună zi şi noapte
căci Aliaţii bombardează
vieţi nevinovate fracţionează
sângele se scurge-n şoapte.

Totul s-a transformat în moloz
Drepturile omului acum sunt drepturile ţintei
Aşezaţi-vă aşadar cu toţii cu pieptul în faţa flintei
Ca să vă puteţi vedea viaţa mai roz.

Şocul care-l produc cu greşelile intenţionate
provoacă furori...pe ei îi doare-n spate
sârbii îşi poartă ţintele mai departe
înc-o zi şi înc-o noapte…



COLOŞII

Ţara arde
şi demnitarii români
bat cărările Marocului,
ceilalţi votează
bugetul de protocol,
iar în noi mocneşte boala
şi suntem cu stomacul gol
sărăcia lucie luceşte şi mai tare,
instituţiile sunt duse de tumult la vale
medicamentele nu se mai compensează,
lumina feerică a vieţii se estompează,
coloşii îşi plimbă greaţa şi plictisul
în maşinile luxoase
noi suntem slăbiţi
şi scârbiţi
şi-avem otrava în oase.



DREPTUL ORICĂRUI CETĂŢEAN

În templul vechii uitări
se deapănă caierul unei noi visări
cei prea-înalţi îşi ticluiesc fotolii în ciolan
visând aievea democraţia cu elan.

Minţind cu zâmbetul pe buze
se nasc noile partide; înfiorătoare muze
ne şoptesc pompos lozinci vechi şi noi
noi, plebea, ne zbatem de când lumea în nevoi.

Şi iată, vine votul - dreptul oricărui cetăţean
te uiţi pe file şi pui ştampila, votând un blegoman
fii optimist, chiar de nu-ţi stă în fire
de mâine în colo vei mai bea un pahar cu fiere.

Şi trandafirii cresc
şi caii pasc... şi ochii văd...
şi aşii lui Cioabă s-au bronzat niţel
şi-au devenit de pică.

Pică pară mălăiaţă
în gura lui nătăfleaţă
curată democraţie
goana asta după ciolan.



PASĂREA PHOENIX ÎŞI CAUTĂ LOC DE VECI

Motto:„Unde nu există Dumnezeu, PasăreaPhoenix
redevine cenuşă" ( CUGETĂRI RECUGETATE )
MANOLE AUNEANU

Pe ce ne vom mai construi castele de nisip?...
Poate, pe creatura din imaginea unui video-clip,
Sigur pe ambiţii prosteşti de protestatari modeşti,
Pe efemere clipe trăite de oameni din zodia peşti.

De nu mai există spaţiu să-l sorbiţi cu nesaţ
Duceţi-vă la oracolul din Delphi să vă ghicească-n zaţ,
Să arunce cu băţu-i fermecat în Orient,
Să vă expire vremea-n buncăr sau recipient.

Duceţi-vă de-l căutaţi pe marele titan,
Marele Marpa traducătorul- ioghin tibetan
Întrebaţi-l de spaţiu, de... existenţă,
De reincarnare sau ascendenţă.

Sorbiţi nenumărate rânduri, stârniţi vijelioase vânturi,
Creaţi un vis irealizabil, născut din brazde de simboluri;
Mai naşteţi un nou paradis; de nu în realitate, măcar în vis
Sau creaţi oameni "soma" bătând din palme şi scandând: bis...

Nu, nu am înnebunit cu toţii, dărâmăm tot ce mai avem bun în noi,
Ne mândrim c-am devenit monştri şi că-n istorie îi vom umbri pe eroi
Sunt vremuri grele,... incandescente nevoi se nasc drept rezultat,
Ochiul dracului zâmbeşte; ne-a vrăjit cu luciul său, ne-a încântat.

Mai nou, ştiţi?!... pasărea Phoenix îşi caută loc de veci
Să-i cedăm buncărul lui Ceauşescu sau din Pentagonaşul nostru un beci
Oferiţi-i răgaz suficient, este-n spasmele morţii,
Bat clopotele, cadavrul este-n faţa porţii.

Acum din cenuşă se nasc flori de mucegai;
Preoţi-farisei, miniştri idioţi;... biete flori de putregai
Încântaţi de puterea banului, acest rău - necesar,
Ce alţii îl caută în mină sau la sapă în zadar.

Chiar!... şi pe arca lui Noe lighioanele au făcut răzmeriţă,
Ba' că vor să fie libere şi stăpânul trebuie închis în temniţă,
Ba' stăpânul să-i ajute c-a venit o tornadă şi le-a stricat căsuţa
Şi nu mai vin ajutoare din străinătate şi-i va bate mămicuţa.

Apropớs!... pe ce ne vom mai construi castele de nisip?
Pe zâmbetul vre-unui mai - mare, fals şi stereotip?
Îngăduiţi-mi să cred că pasărea Phoenix are dreptate să-şi caute loc de veci
Deci, cedaţi-i buncărul lui Ceauşescu sau din Pentagonaşul nostru un beci.



POEZIE FĂRĂ SFÂRŞIT

Un sfat: caută să înţelegi sensul cuvântului,
caută să fii ca un puf pe aripa vântului,
lasă-ţi cuvântul să se scalde în miere,
lasă-l căci timpul se scurge şi piere.

Tot tu, fii bun, sădeşte-ţi un univers
Bazat pe medalioane din lacrimi de vers,
Pe picturi rupestre din o altă eră
Se născu din vise de poeţi o himeră.

Uită-ţi de nume şi de societate
Şi vei putea visa la libertate,
Iar ca situaţia să nu-ţi pară mai puţin ridicolă
Sparge mormântul lui Tutankamon să vezi dacă-i caniculă.



DRUMUL CENUŞII

Mi-aş dori să nu mai fiu trist
să nu mai locuiesc într-o lume bolnavă,
într-un spaţiu acoperit de lavă, insist!...
vreau să exist - insist să-mi distrug masca cea gravă.

Am uitat că m-am născut între aştri
şi-am coborât odată cu Adam şi Eva din paradis,
sau poate a fost vis!... voi răscoli printre nouri albaştri,
îi voi întreba pe-ai posterităţii pilaştri dacă am căzut în abis.

Aş dori să redevenim iar puri şi-n vogă să fie liniştea,
iar de nu s-o luăm pe drumul cenuşii şi cu ajutorul acestuia noi, supuşii
Îngenunchind Lui ne vom spune rugăciunea
numai astfel ne vom dobândi înţelepciunea şi vom fi iar mai copii.

Dar mă trezesc şi nu mai vreau să fiu trist,
vreau prin drumul cenuşii să-mi tăvălesc existenţa
şi să uit că mai exist
insist... insist...



OSANA ORBULUI

Ca o statuie din bazalt stau
gânditor,
nevăzător,
simţindu-mi orbirea
cu ochii himerici ai minţii,
Necunoscutul a uitat să-mi spună:
vezi:
de altfel poate...
poate nici nu l-aş fi auzit
căci am şi surzit
în contemplare.



FANTEZIE

Odată, cândva, demult, în timp,
răpus de griji şi de-anotimp,
fugind de aparenţe sumbre,
de negi, de bube şi de umbre,

m-am refugiat în imaginara-mi lume,
sperând să fiu un om şi nu un nume,
dar şi aici nemărginită deziluzie - am fost proclamat zeu
mai mare decât Allah sau însuşi Dumnezeu.

Strigat-am atunci cerului deznădăjduit: Doamne - ţi-am greşit!
Te rog, mă iartă, căci în gândul meu sacrilegiu am săvârşit,
devenindu-ţi egal într-o lume ireală; şi tocmai cine?!... eu!...
o stârpitură, o efemeridă, un vierme bicisnic, un scarabeu.



LABIRINTUL GÂNDURILOR

Negreşit, m-am adâncit stupid
În amalgamatul labirint al gândurilor:
Fireşte, nu voi uita s-admit
Că tristeţea-i un loc al zidurilor.

Uneori îţi pare că-ţi şopteşte discret tăcerea:
„-Totul este monoton în aceste locuri, amice,
De-ajungi în labirintul plângerii, s-asculţi durerea,
Să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă aice."

Iar când şopteşte lin, e susur de fântână
Şi când te asurzeşte e tunet de avalanşă;
Uneori este o hidoasă bătrână,
Alteori o zână ce posedă o fermecată cămaşă.



INCERTITUDINE

Fragmente de ziare, fragmente de oglinzi
Şi-o lume ce-şi perindă obiceiurile ciudate,
Fiinţe ce-şi scobesc ştiinţa printre dinţi,
Fălindu-se la soare că sunt mereu curate.

O vreme ce apune, timp înecat în risipă,
O vreme ce apasă pe umerii mei goi,
Incert se mişcă fumând a păcii pipă,
Ca un miriapod în lumea de nevoi.

Acesta este omul, strivit de o lamelă,
Privit prin microscop de cei mai mari savanţi,
Incert, luptându-se cu moartea, slăbit fiind de boală,
Se simte-nconjurat de-o haită de lupi înfometați.



NU VĂ SINCHISIŢI DE PACIFIŞTI

Astupa-ţi-le gura pacifiştilor cu arme,,,
apoi lăsaţi-i un pic să respire
creaţi iluzia unei dezordini cumplite
unui vulcan astupat cu mocirlă banală,
sau ascundeţi-vă;
vă inventaţi o boală
şi din ascunzişul de fiară
ajutaţi-i ca să moară

Inventaţi într-o eprubetă o moarte fulgerătoare
şi... zburaţi-i de sub soare;
iar dacă stăm să ne gândim,
cel mai bun pacifist
este un pacifist mort
aţi făcut bine
ce atâta pace?!
ce atâta vâlvă?!
Cu acest cuvânt uşor
Ha, ha, ha, ha, ...ha.



POEZIE FĂRĂ TITLU

Tăcere!… vreau linişte deplină
Eriniile nopţii au pustiit trecutul;
Necunoscutul în noaptea senină
Păşeşte pe calea aştrilor; e Perseu.

Şi întunericul se adânceşte
Iar marea devine cumplit de agitată,
Gândul din stele izbucneşte
Din steaua trecutului întunecată.

Neantul devine ceva normal,
Nu mai este o enigmă
I-am pătruns tainele ultimului val
Adâncindu-mă tainic, straniu în magmă.



CEASUL ŞI UMBRA

Nu-mi cere să-ţi număr clipele trecute.
Mă tem că abia le simt pe cele actuale,
Etericele vremuri prefăcute
În scheletice pulberi siderale

Nu-mi cere, nu-mi impune să-ţi ofer iubirea toată,
Mai lasă-mi şi pentru narcisul din mine
Acel ce-şi uită iubirea dintr-o dată
Privindu-se-n oglinzi se-ndrăgosteşte doar de sine.

Oferă-mi şansa unică de a mă iubi în linişte,
Şi iartă-mă te rog când mă-nfrăţesc cu Bachus
Întinde-mi, dară mâna-n vremuri de restrişte,
Nu te gândi s-ajung mai repede-n eterul haos.

Căci vremurile s-or duce-nvolburate
De ceţuri sau de roua zilei noi,
Ca sora unei amăgitoare neputinţe
Ca neatul cosmic născut in noi.



REFUGIU ÎN UITARE

Mă desfăt într-un timp
Ce n-a existat şi nu va fi nicicând,
Lăcrimez şi uit
Că m-am născut din pământ.
Deci n-am să mai iubesc nicicând
Sunt imun acestei dureri cu luminos nimb

Modelul ce mi l-am ales
Este închistarea în uitare
Astfel am uitat să mai iubesc, să mai urăsc,
Pe om în ochi să-l mai privesc.
Biciul ce mă purifică, glăsuieşte în carne vie şi... doare,
Dar eu am uitat să mai gem în uitare

Acum nici nu mai ştiu când vremea trece,
Căci zilele şi nopţile s-au contopit,
E un minunat clar-obscur pătat de-o stea polară,
O nemurire şi-un luminos nesfârşit.
De-o vreme sunt o părticică atomică rece,
Un limpede izvor în infinit.

Mă desfăt într-un timp
Modelul ce mi l-am ales este închistarea în uitare
Sunt imun acestei dureri cu luminos nimb
Dar eu am uitat să mai gem în uitare
Acum nici nu mai ştiu când vremea trece,
Nemuritorii aştri au asfinţit,
De-o vreme sunt o părticică atomică rece,
Un limpede izvor în infinit



TABLA DE ŞAH

Paşii celor ce greşesc se aud pe caldarâm
Sunt veşnicii paşi ce se aud şoptind:
Suntem noi, coborâm, coborâm
Spre infernul sufletelor noastre.

Sunt nebunii soldaţi ce se luptă din obişnuinţă,
Cei ce neagă orice credinţă,
Cei ce au drept adversari
Răutatea celor mari.

Deseori câte un soldăţel de lemn
Cade de pe tabla de şah ucis
Atunci se deşteaptă din vis
Şi dă fuga la muntele cu apă moartă şi apă vie.

Sperând pe soldăţel să-l mai învie.
Dar vai!... minuni nu se mai pot face,
Căci fântâna cu apă moartă şi apă vie
A secat „sine die", în vreme de pace.



EPISTOLĂ PENTRU MINE…

Totu-i în mine, într-o continuă schimbare,
Ca întreaga natură a întregii planete.
-Natură vie, eu sunt parte componentă
Din templul tău înalt; Templul iubirii veşnice.

N-ar fi de mirare, să se deştepte stânca,
Cu toate că face parte dintr-o natură rece,
Ar fi ca o reîncarnare după un somn,
Adânc somn, de sute de mii de ani,... o pulbere care va trece.

Poate s-a luminat de ziuă, poate-i încă noapte,
Şi stau gândindu-mă la nimic;
Stau ascultând susurul de izvor al tăcerii,
Ciudată tăcere,... ce uneori e de plumb sau de altceva.

Petalele de vis printr-un miracol au devenit realitate
Şi caliciul acestei flori de jad este o stea;
Închipuiţi-vă nespusa-i frumuseţe,
Dumnezeiasca înfăţişare ce ca o cometă spaţiul străbătea.

Da, este de-o neasemuita frumuseţe floarea de vis,
Floarea speranţei,... aud cum spune Eu-mi interior;
E-un tunet de avalanşă, un pustiu în pustiu,... ucis,
E un glas ce mă doboară-n exterior,… în abis.

Din templu-i înalt, temporar invizibil
Între ceţuri şi pufoşi nori,
Se scurge-ntr-un zguduitor tic-tac,
Sau într-o lumină orbitoare, uneori.

Din cronica timpului, trecut, prezent, viitor,
Natura a pornit să cearnă gânduri nebuneşti,
Despre nemuritoarele şi totuşi muritoarele astre cereşti,
Despre tot, în definitiv despre nimic concludent,
despre ciudatul cuvânt „exişti".

Am ştiinţă cum că recea coloană a infinitului
Este o simbolică legătură a pământului cu cerul,
Asemenea crucii pe care Iisus a fost crucificat.
Probabil coloana este o cruce pentru eternitate
care va răpune veşnicul păcat.



LACRIMI DIN IMENSITATEA TIMPULUI

Lacrimi din cerurile
Care ne aduc lumina,
Lacrimi din grădină,
Din ale florilor petale,
Lacrimi din ochii
Din inima celei ce te aşteaptă,
Lacrimi din nesecatul izvor al iubirii,
în veci... lacrimi.
Lacrimi din nemărginita durere
La pierderea odorului iubit,
Lacrimi din şi în imensitatea timpului,
Lacrimi ale trecutului,
Lacrimi ale prezentului,
Lacrimi ale viitorului,
Toate preschimbate-n diamante,
Aruncate-n imensitatea timpului,
În neant, să se confunde cu stelele,
Lacrimi din şi în imensitatea timpului,
Lacrimi..., mereu lacrimi...



FRAGMENTAR

Lipeşte-ţi buzele de o cochilie
Şi şopteşte-i zeiţei Mare c-o iubeşti,
Apleacă-te surâzând şi culege o floare
De nu-mă-uita,
Adeverindu-le astfel, pământului şi vieţii,
Că nu le-ai uitat.
Zâmbeşte soarelui şi cerului,
Închinându-te pios sărută o mână nevăzută
Întinsă din Univers.
Şi iar priveşte spre ceruri,
Lăsând o lacrimă să-ţi cadă,
Deoarece copilul-anonim, tot zâmbind,
A trecut pe cealaltă lume,
Neluând în seamă schimbarea.
Ciudat, dar aşa e!
Aşa-s ei, copii: îngeri!
Şi totuşi mereu alte şi alte drame
Se dizolvă-n eter,
Iar noi trecem mai departe,
Apoi în altă lume, în eternitate
(în pârâul efemer).



CUM

Motto:„Căci e mai bine, dacă aşa e voia lui Dumnezeu,
făcând cele bune decât cele rele.” (Petru,, 3. 17)

Cum poţi distruge un pom
Şi frunzele-i care
Ne fascinează cu freamătul lor
La orice mişcare! …Cum?...

Cum poţi rupe filele
Unei cărţi care
Vibrează-n sufletul oricărui om corzile cele mai sensibile?
Cum? Cum de e posibil, oare?!

Cum poţi rupe petalele unei flori
Lăsându-i caliciul văduvit
De graţie, de frumuseţe?
Cum? Of, mă cuprinde o tristeţe!...

Ar trebui să schimbăm răul
În mii de fapte bune,
Să nu mai transformăm
Pământul într-o genune.



FATA MORGANA

Am fost vrăjit de-ameţitoare gânduri
Şi de pufoşii fulgi de nea
Privesc la ei; cad valuri-valuri
Cu ei revine muza mea

Nu-mi mai pot dezlipi ochii de pe geam
Ninsoarea cu ale ei lacrimi universale mă fascinează,
De-odată muza-mi apare; agonia înaintează,
Totul se preschimbă într-un glob de cristal.

Dar, parcă-i alta, e schimbată
Un chip îngheţat plin de mister
Se-apropie de mine dintr-o dată
Eu îngenunchez rugându-mă la cer.

Da, da... ea e; muza-mi apare, rece glaciară,
Cu-n toiag de gheaţă în mâna-i ireală.
Gândeşti c-ar fi Crăiasa Zăpezii - Zâna treptelor de jad,
Şi totuşi răceala-i o aseamănă c-o nefiinţă din iad.

Mă adâncesc în meditaţii încercate de întrebări amare:
- Cine eşti tu fiinţă rece şi luminoasă ca Luna?
Cine eşti de vrei să-i semeni muzei mele, oare?
De ce ţi-e formată din spini de gheaţă cununa?
De-mi răspunzi sau nu la vreo întrebare
Mi-e indiferent, îmi este totuna...

Deodată, pecetea morbidă a tăcerii se lasă,
Întrebările îmi îngheaţă pe buze.
O simt,... simt cum îngheţându-mă m-apasă,
La ce oare gândeam? Nu-mi mai amintesc.
Ba da... la zăpezi ce nasc monştri
Şi la muze...

Tăcerea a fost abolită, răspunsul vine înfiorător de rece,
Fiecare cuvânt al ei e un pumnal, fiecare rictus mă-nfioară.
Simt o sfârşeală, nu ştiu cu mine ce se petrece,
Dar ceva sau cineva simt cum cu sânge rece mă doboară.

Mai pot s-o privesc şi... să mă-nfior;
Zâmbetul feţei îi e dăltuit dureros,
Sceptrul îngheţat spre mine-i întins ameninţător;
Încerc s-o distrug privind-o duios.

Mulţumescu-ţi, Doamne, c-am rezistat s-o ascult
Glasul îi era harapnic, ba urlet sau tunet,
Urechile îmi ţiuiau cumplit.
Ştiu că Te-ai abţinut să o ucizi cu un tunet.

Degeaba! Am venit cu recea mea suflare
Sperând, dorind a te supune,
Totul e-n zadar şi rău îmi pare.
În veci de-aş încerca nu te-aş răpune.

Pentru a mă apropia de tine de-acolo, dintre nouri şi aştri,
Copiat-am muza-ţi poetică măreaţă
Printre stele şi pufoşi nouri albaştri
Vino cu mine în palatu-mi de gheaţă

Mi-e imposibil să te urmez, peste putinţă!...
Eu sunt muritor, iar tu eşti nefiinţă,
Numele tău e "Fata Morgana'', iar al meu e "Viaţă",
Şi-apoi, privirea şi suflul tău mă îngheaţă.

Sau poate numele tău e "Infinitate", iar al meu e „Speranţă".
Deci, te du într-ai tăi nouri albaştri, te-nalţă
Şi priveşte-ntr-o oglindă un crâmpei de soare,
Atunci vei descoperi că sufletul-mi nu moare.

Morgana mă ascultă şi-mi vorbeşte:
-Vino cu mine-n palatu-mi din ceruri,
Iar numele tău fi-va "Viaţă fără de moarte"
Infinitatea o vei descoperi în palatu-mi de nouri

Aş vrea să te-nlănţui, crăiasă a coşmarelor,
Să pun să fii topită de bunul meu stăpân, Soarele,
Să ţi se şteargă urma nefastă în lumea viselor,
Să-ţi topesc cununa, toiagul de gheaţă, picioarele...



RIDENDO CASTIGAT MORES

Hei!… pictorule
Ţi-ai făcut portretul pe o pânză prea mare
Şi după cum bine vezi,
Ţi-a mai rămas spaţiu
Foloseşte-l… fă-l nemuritor!...
Pictează-ţi sufletul şi dă-i prezent şi viitor,
Îmbină culorile, studiază structura,
Gândeşte la suflet şi uită făptura
Zugrăveşte-ţi chipul sufletului,
Dar n-o accepta în ajutor pe Mnemosina*;
Nu ai nevoie... pictează ce simţi, ce vezi,
Nu chema muze să-ţi deie lumina.
Lumina-i în tine şi tu eşti vânt,
Vei bate din aripi şi te vei ridica-n văzduh,
Din ceruri printre nouri striga-vei spre pământ:
Muritori,... de azi zugrăviţi-vă sufletul, nu chipul
Şi nu lăsaţi să vă distrugă timpul;
Dăltuiţi-i prezentului adevăratul zâmbet al sufletului,
Iar voi, oameni de artă învăţaţi,
Cât mai e timp
Să îndreptaţi greşelile râzând.

* Zeiţa memoriei (nota autorului).



MINTE BOLNAVĂ

Ceasurile au amuţit,
tăcerea a acoperit de mult cadavrele umanităţii
stinse şi risipite de molozul uitării.
Pământul în univers a devenit o sferă nefolosibilă,
o minge uitată printre aştri şi stele;
numai monştri de piatră parcă încă mai suflă,
ce-i drept...
chiar şi piramidele lui Keops
s-au mai ruinat un pic,
acum plouă... plouă... plouă.



CENUŞA LUMINII

Unde-i cenuşa luminii?
Unde-i cenuşa zilelor ce-au trecut?
Vreau să caut o zi în care cred că ea m-a iubit.
Unde e?... unde e?...

Ah, ce groaznic! ...
Ce beznă!... Lumina-o-ar răsăritul
Să caut o zi în tot infinitul
Ah, ce groaznic!... Ce groaznic!

Unde e cenuşa luminii?
S-o fi spulberat în neant,
în bezna şi totuşi veşnica lumină a Universului,
în ţesuturile putrede ale vremii!...
nu ştiu, trăiesc clipe fără precedent.

Răscolind cenuşa luminii la limite de transcedent,
Găsesc oaze de alb, oaze de lumină,
Dintr-un timp ce ieri era la prezent,
Scrise-n trecut pe file de cronică.



NU EXISTĂ FERICIRE

Alerg pe-un coridor
De care mă leagă lungi fire,
Paşii mi se aud sacadat, mă-ntreb dacă-i drumul spre fericire
Sau doar un drum limitat, spre păcat.

La capătul coridorului e infinit... în viziunea mea,
La orizont se mai aprind lumânări,
Din când în când mai cade-o stea,
Prin capul meu zumzaie mii de întrebări:
Mai cade vreo stea?...
Se mai aprind lumânări?...

Acum nimeni, ca-nainte vreme,
Din drum nu mă mai opreşte,
Codrul plânge-n urmă
Îşi frânge crengile, hohoteşte.

Păşesc în pădurea de cruci
Asigurând circuitul nescris al vieţii,
În prag m-aşteaptă mai vechii duci
Şi-mi surâd cu gurile lor hâde …poeţii.

Totul devine trist, putred de tristeţe,
Cei ce-s vii devin biete mogâldeţe,
Într-un târziu pădurea de cruci se scufundă,
Dispare vederii muritorilor în întuneric...



SCRISOARE DIN FIRIDA MORŢII

Scriu dintr-un mediu artificial,
De acolo de unde se şterg lacrimile,
Şi începe vântul sepulcral
Cu ninsorile de hoit puturoase.

Din mormântul meu zăresc o lume ciudată
Cum nu mi-o imaginam cândva când eram om,
O climă de uitare beată.
Şi cea mai înaltă treaptă din a regnului pom.



INOROGUL

De unde până unde
S-o întinde pădurea arborilor genealogici?
În ce loc pe faţa pământului
Şi care dintre ei o fi al meu?
Sau cum arată acest arbore?
Şi cum creşte?
La fel ca toţi copacii,... în timp?...
Câţi ani o avea arborele meu?
Oare şi unchiul lui Darwin şi al meu,
Urangutanul, şi-o fi pus astfel de întrebări
Sau măcar, la această oră şi le pune?
Toată viaţa voi răscoli
Şi-oi căuta un om sau o fiinţă
Care ar putea să-mi spună
De mai există pe planetă
Undeva, oriunde, un inorog sau mitul său,
Să-l găsesc sau de nu e încă născut,
Să-l ajut să se nască din propriul mit,
Şi el, fiind atoateştiutor,
Să-mi răspundă la aceste întrebări
Şi la multe altele.
Să ne îmbătăm, apoi, cu vin de Spania,
Să curgă în cupe şampania,
Să lăsăm urme adânci în omăt...
(pe unde vom trece cu sania imaginaţiei).



REVOLTĂ INTERIOARĂ

Revoltat de întâmplarea
Ce ne-ncearcă pe noi toţi
Număr clipa şi măsurătoarea
Începe cu snobi şi idioţi

Poate că nici nu-mi pasă
De suferinţă sau iubire
Dar simfonia conştiinţei mă apasă
Şi un strop din nemurire

Din picătura mea de viaţă
Mai sar stropi spre infinit
Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă
Şi să pornesc pe-un drum fără sfârşit.



REÎNCARNARE

Ce dacă omul e profanul distrugător al planetei?!
Oricum, mâine va fi un deşeu-lut,
Un martor ascuns într-un crater din sânul Gheenei,
Un adevărat nimic din pământ,... atât de mut!...

Sigur, azi e fiara ce doreşte supremaţie,
Mâine va fi stăpânitorul unui imaginar Univers,
Dar timpul îşi va pune pecetea şi va zice: "Fie!...
Fie ca totul să fie revers!"

Dar acest revers cu ameninţătoare secure
Nu-i obştescul sfârşit decât al corpului găunos,
Căci sufletul va găsi ocrotire
Într-un alt trup: de floare, de fiară...
Oricum ceva mai frumos.



PASĂREA PHOENIX

E secetă în sufletele noastre
Soarele necruţător a ars orice urmă de bunătate
Parcă întregul sistem solar
S-ar rezuma doar în dogorâtoare ură,
În inexorabila modalitate de autodistrugere,
În veşnicul păcat omenesc

De ce nu face bine seceta din suflete
Să se mute-n petele negre ale istoriei,
Să pârjolească tot ce-a fost mizerie?
Iar noi, cei dăltuiţi între marmura prezentului şi viitorului,
Să redevenim puri şi buni,
Să reclădim iarăşi mitul păsării Phoenix.

Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,
Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,
Omul să nu-l mai privim ca pe-o fiinţă hâdă,
Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie
La susurul minunat al izvoarelor,
Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul.



ALEA IACTA EST!

Braţul care a aruncat
zarurile în curcubeu,
nu a fost al tău,
şi nici al meu
a fost al unui suflet răvăşit,
de durere şi tristeţe împietrit,
firul de mătase ce zboară în vânt,
e pânza unui păianjen zănatec şi tânt,
dar totul, absolut totul se naşte din pământ
şi trilul mierlei şi scâncetul copilului,
chiar naşterea curcubeului anonim
îşi caută prin orizonturi un pseudonim,
treptele-i inegale şi de lumină,
ne fericesc şi ne animă.



SPERANŢĂ

E un timp când totul se destramă,
dai în bobi să afli ce ai la prânz în zeamă
aburind ideea încerci să înţelegi în ce cloacă stai
toată sărăcia aceasta e un trai.

În depărtări se aude dăngănit de clopot,
ideile şi dorinţele dau în clocot
condimentăm această zeamă tristă cu speranţă
dar zidurile n-au căzut iar deznădejdea-i hoaţă.



CĂINŢĂ

Am rămas sclavul unei mari iubiri
Şi inima mi-a îngheţat treptat - treptat
Voi încerca să-mi refac sufletul risipit
În glacialitate şi-n păcat
Am suferit destul, îmi e cu neputinţă
Să ma mai ţintuiesc cu privirea pierdută
Într-o oglindă.
Lăcrimez, căci iarăşi din uitare,
Din uitarea de-o clipă s-a născut ea.
Cea pe care am făcut-o să sufere,
Cea pe care o iubeam nespus
Cea pe care...
Pe care... Ah!... încă o mai iubesc.



AERONAUTICĂ

Zburam uşor, împins de vânt,
Pe-o frunză de arţar
Şi-n visul meu adolescent
Mă şi vedeam Icar

Eram un fulg, eram stea, o scânteie mică de nea
O lumină blândă în ochi îmi strălucea
Mă-nfioram de frică şi de vraja zborului
Porneam în explorarea norului

Urcam în trepte val cu val
Pe stele către cer
Eram prea mic şi temerar
Şi parcă mesager.


PROBA OGLINZILOR

Uneori suntem abandonaţi de visele noastre
Unui soi ciudat de ură
Pur şi simplu te simţi trădat
Şi împietrit acţionezi
Sub îndemnul impulsului

Uneori ai dori ca odiseea vieţii tale
Să străluce-n lumea mare
Dar contradicţia întâmplării
Face ca totul sub un foşnet abia perceptibil
Să declanşeze distrugerea imaginii create

Uneori ar trebui să fim supuşi probei oglinzilor
Să putem prevedea totul
Să distrugem oglinzile ce-au luminat tainiţele negative
Ale sufletului îmbâcsit inconştient
Cu demonul bolnav şi zdrenţuit al urii.



UN FEL DE SPERANŢĂ

Când zbori printre peşti de agvamarin
Copil fiind gândeşti:
într-o zi voi cunoaşte cauza ascunsă a lucrurilor.
Apoi când pluteşti pe curcubeul poeziei
adolescent fiind, îţi imaginezi:
a început să mi se dezvăluie cauza ascunsă a lucrurilor
Şi iar, trec ore, trec zile, se scurg ani
prin faţă ţi se perindă tot felul de oameni
şi- ţi dai seama că încerci să-i cunoşti
îi spionezi, îi urmăreşti atent
Ceea ce-n adolescenţă considerai al cunoaşterii patent
a murit într-o fază larvară, latent
şi încerci să-ţi înveţi copii spunându-le:
Copii, căutaţi să cunoaşteţi cauza ascunsă a lucrurilor!



AMALGAM

Priviţi- mă, sunt fidela copie
A umbrei din garnizoana destinului
Un prizonier între flori de narcis
O pulbere pierdută într-o lume de vis.

Un infinitezimal punct la orizont
În deşertul deşertăciunilor omeneşti
Eu şi umbra-mi făceam un front
Iar creieru-mi realizează vise nebuneşti

M-am născut pentru a sorbi esenţa vieţii
Laitmotivul elixirului dimineţii
Lacrima de rouă ce de pe-o frunză coboară
Pe mine mă-ntristează şi mă-nfioară.



PĂSĂRI DE PRADĂ

Deseori, în noapte, se deschid porţile
Lăsând să se întrevadă zbuciumul celor ce le-au închis
Şi la adăpostul luminii difuze a lunii
Se strecoară în noapte necunoscuţi.
Sunt ele, păsările de pradă
Au ieşit să-şi îndeplinească deşertele fărădelegi.

Priveşte-i pe cei ce se feresc de lumină
Lăsând căzută veşnic o cortină în faţa luminii
Ei fiind cei ce din noapte
Aterizează la lumină încercând veşnic
Să pună pavăză în faţa soarelui
Trâmba de fum a armelor nucleare

Tot dintre ei sunt recrutaţi cei ce jefuiesc simţăminte
Sunt cei mai vicleni, cei mai violenţi
Sunt păsările de pradă
Care răspândesc teroarea câte unui „ce" politic
Cei ce trag sforile puterii în orice stat.



DIN LUMINĂ

Lumini şi umbre ce se rup
din mrejele întunericului
se depozitează-n timp şi spaţiu şi erup
cu nesaţiu în imensitatea Universului

Multe asemenea deşeuri - omeneşti
într-un haos incandescent, neîncetat
se zvârcolesc, se zbat, se bat
credea-vei poate că sunt peşti

Din nou ţipete şi rugi se nasc
în revărsatul zilei noi
apucă drumul haoticului
şi la porţile necunoscutului pasc...

Pasc linişte, tăcere, pace
lumină din lumină, din îndepărtată stea
planetă, cometă, asteroid ce-o fi ea
eu o iubesc şi-mi place

Lumini din întuneric se-ntretaie
Barând drumul spre infinit
Creând clar-obscurul nemaiîntâlnit
Reîntinerind balsamul inimei ce se năruie.



FLORI DE COLŢ

E miezul nopţii
Cerul e invadat
De scânteietoare flori de colţ
Undeva în Univers
se mai naşte poate
0 mică mărgică albastră
un mic copil
al haosului
scâncetul lui înfrăţeşte
oamenii
ca o religie unică
în vălmăşagul miilor de aştri naşte lumini
în mii de ochi albaştri şi-n ochii mei
renaşte natura
şi aplecată o vezi
îngenunchiată
închinându-se copilului
născutului Universului.



ÎN CĂUTAREA REGELUI ŞOPÂRLĂ

În amintirea lui Jim Morrison,
Formaţia rock The Doors

Înainte de a mă naşte
N-a fost tocmai linişte
Fusese făcută provocarea
Crucificat un întreg univers
De către el... regele şopârlă
Ce călărea în beţia drogului
Nisipurile deşertului
În drum spre iubita lui - moartea
Poate că era şaman
Poate doar propriul duşman
Părea că vrea să fugă din labirint
Striga, urla, cânta în vânt
Era poate liber, sau subjugat de fantezie
Avea vers ciudat
De ne-nţeles
Cu mult substrat şi multă poezie
Era regele ... şopârlă.
Şi prinţul rock-ului înfrăţit cu Bachus
Era în lumea noastră un intrus
Un vânt ce spulberă nisipul în plus
Intrus rând pe rând urât şi iubit
Un vulcan neastâmpărat în infinit.
Uşile prin care trecea, apropiindu-se
Şi depărtându-se de noi
Erau într-o continuă modificare
Era-n labirint şi voia neapărat să iasă
Dar pe care uşă,... pe care? ...
Oricum pe-un coridor secret din spate
Îl aşteaptă iubita lui moartea
În scheleticele-i falange cu fiorosul rege şarpe
Şi astfel visul se răspândeşte
Până la hotarele neadevărului
Undeva ... am auzit că mai bate vântul
Şi nu mai bântuie coşmarele înaripate ...



CREZUL ÎN ARTA RĂZBOIULUI

Submarinul galben
Face vârtejuri prin ape
Iar oamenii din interior
Au uitat de frumosul uscat
Au uitat să-şi mai beie din gamelă viaţa
Şi să-şi mai soarbă din priviri unul altuia raţia
Au uitat că din ceruri îi pândeşte aviaţia
Că marea s-a tulburat
Şi mai are gust sărat
Ce le-o fi venit să creadă
În arta războiului
Să despice-n patru firul paiului
Să restabilească dezordinea!
Mai frumos ar fi fost
Ca galbenul submarin
Să fi fost populat cu cei patru ”The Beatles".



POTOPUL

Timpul s-a destrămat
Şi a intrat în sacul istoriei
Iar prezentul a căzut răpus
De securea tremurândă a morţii
Soarele s-a întunecat zile întregi
Căci era ... potopul urii noastre
Când în sfârşit lumina a reuşit să străbată
Am descoperit că eram goi
Goi de ştiinţă, de unelte
Mai rămăsese doar pământul cu noi
Noi câţi mai eram
Cu hrana era din ce în ce mai greu
Stăteam într-o dărăpănătură cu Dumnezeu
Şi vorbeam despre o fostă civilizaţie înfloritoare
Despre răzbunarea Terrei neîndurătoare
Despre rănile provocate de om pământului
Despre rănile provocate de om cuvântului
Despre cataclisme nucleare
Despre neaşteptata înseninare
Acum totul trebuie reclădit
Fantasmele nopţii şi-au şters pecetea
Au mai rămas doar hoiturile a milioane de oameni
Cât priveşti cu ochii vedea-vei doar morţi
Care vor îngrăşa pământul stors de vlagă.



A NINS CU FRUNZE

Întreaga noapte a nins cu frunze
Şi chiar în sufletu-mi a nins cândva
E un strop de energie
Un evantai de melancolie
Iar luna întreaga noapte
A fost mai trează şi mai vie ca oricând
Şi era vânt
Şi renăştea natura
Sau murea pentru un timp
Nu mai ştiu
Iar arborii deveniseră
Trişti
Şi nervoşi, cum nicicând nu-i văzusem
Fuseseră trădaţi de un an de frumuseţe
De podoaba lor de smarald,
Acum atât de ruginie
Şi m-am trezit că şi eu
Fusesem trădat de sufletu-mi ce se înnegri
Ce atât de frumos
Ce atât de negru devenise
Ca zaţul de mister al unei cafele
Era vânt şi... nu mai ştiu.



CLEPSIDRA

Născut din praful cosmic,
Sunt ocrotit de-o stea
Născut din trupul femeii,
Sunt ocrotit de-o mamă
Născut din florile care-şi scutură petalele,
Sunt alintat de roua florilor
Născut din lacrimi şi din iubire
Sunt îmbăiat de lacrimi şi-s iubit,
Născut fiind de oameni
Sunt muritor.



ACUARELĂ

O picătură de negru
În noianul de alb
Transformă frumosul
Într-un rău privilegiat: cenuşiul

O picătură de roşu
în imaculatul alb
E-o pată de sânge
Uneori o ultimă urmă a unui om ce se stinge

Dar absolut nimeni nu ştie
Că orice atentat la nepătatul alb
Preface purul într-un amestec cenuşiu
Şi pânza pictorului într-o murdărie

Totul se poate întâmpla în acuarelă
Şi chiar în realitate.



FUGIM CĂTRE POLUL MORŢII

E un mister
Cum cerul şi pământul
Ne scapă de nevoi
Când noi suntem, o Doamne, nişte biete gâze
Mizere... născute din noroi.

Nu ştim a ne purta
Cu noi mai omeneşte
Căci ne "lichidăm" pe zi ce trece
Fugim către polul morţii
În linie dreaptă, nebuneşte.…

Bilanţul vieţii noastre
Îi searbăd, fără preţ
Căci preţuim doar banul şi minciuna
Prostia şi trufia
Nebunii şi nimicnicia.



IDILĂ ŞI ZBOR FRÂNT

O durere şi-un zbor frânt
O tristeţe ca un cânt
Un vânt ce spulberă amintiri
Un cânt apasă şi ne-nfioară-n firi

Un val ce spartu-s-a în mal
Un vârtej ameţitor ce trage val după val
O mireasmă şi-un zâmbet îmbătător
Toate-s un joc ameţitor

Un dor se zbate în mocirla unui joc
Şi plânge căci fuge de noroc
Poate că ultimele lacrimi i s-au uscat
De n-ar fi fost acest joc ... ce păcat.



GÂNDURI

Nepăsare… şi-n clipa ce moare eul
Devine de nepătruns, ca inexpresivitatea unui preot
Posedat de dorinţe obscene,
Poate că ar trebui să ne imaginăm
Unde se află adevărul
Căci simt că de-aş încerca
Totul ar fi minunat
Şi poate că-ntr-o zi l-aş găsi
Dar, nu-l voi căuta printre oameni
Sunt mereu preocupaţi, prea ocupaţi
De ei înşişi
Şi de banii lor
Sunt grav bolnavi dacă-şi imaginează
Că-n această zonă a crepusculului
Îşi vor găsi liniştea
Eu mi-o voi căuta undeva pe malul mării
Departe de ei, de gândurile lor de nepătruns
Şi poate că aici voi descoperi adevărul
Dar poate şi aici va fi un fiasco total.



COLIVIA LUI ILAŞCU

Într-o hrubă rece, într-un colţ de lume
E pierdut omul făr' de stea şi făr’ de nume
Era-n floarea vârstei când a fost aruncat în carceră
Au trecut anii peste el şi viaţa-i zâmbeşte ca o mamă maşteră.

N-a mai văzut lumina cu toate c-a fost nevinovat
Ispăşeşte pedeapsa altuia şi pare împăcat
Părul i-a albit puţin şi chipul i s-a asprit
S-a pierdut splendoarea frumosului în infinit.

A ciocănit cândva la poarta adevărului
Vântul îi mângâia chipul, soarele-i dădea scântei părului
Dar ce importanţă avea, căci era condamnat
Cel pe care-l căuta se mutase, avusese viză de flotant.

Ca să simtă infernul sufletelor omeneşti
I-au trebuit ani de chinuri sufleteşti
A obosit în câţiva ani câţi alţii într-o viaţă
Şi zâmbetu-i altă dată blând a devenit de gheaţă.

El îmbătrâneşte treptat departe de lume, departe de toate
Şi-ntr-un colţ al carcerei a înflorit bobocul unei plante
Acesta-l supune unui tratament dureros sfâşietor
Îl readuce la viaţă, momentul e tulburător.

Cât mai rămâne din speranţă?... doar caliciul văduvit
Căci floarea a fost doar o himeră şi s-a risipit
Îngenunchiat priveşte cu tristeţe floarea ofilită
Pentru el era floarea speranţei şi iat-o veştejită.

Acest om n-a mai simţit de mult o durere mai mare
Ridică fruntea, inima-l doare, simte cum încet-încet moare
Chipul îi e întunecat, se roagă, dar parcă Dumnezeu l-a uitat
Iar timpul se scurge în clepsidră netulburat.



MOZAIC DE CULORI

Combinaţii de culori
Ce necesită lumină
Privite mai des îţi par nişte flori cu nectar
Împodobite c-o harnică albină

Fluturii te-mbată
Prin mişcarea intermitentă a aripilor
Ei sunt cei ce văd sclipirea soarelui
În roua miilor de flori
pe care le-au inundat c-o linişte nefirească.

Încearcă să descoperi un alt mozaic
Mai tulburător decât frumosul fluture
Mai cu nerv decât neînsemnata coleoptera
Şi mai nu ştiu cum.



BOEMUL

Nebănuitele cărări s-au şters undeva în zare
Şi pomul fericirii nu mai are fructul oprit
S-au şters limitele unui infinit şi asta doare
Şi noi cu spiritul o clipă ne-am tocmit

Nu doresc să scriu versuri căci n-am temă
Nu voi să sufăr căci n-am motiv
Vreau să mă transfer într-o lume interioară
Şi să mă-nvălui cu un infinit laitmotiv

Într-un parc să-mi transfer o parte din suflet
Şi să sufăr un pic cu mama natură
Să-i zâmbesc câte unei trecătoare sau vre-unui trecător rătăcitor
Şi cu himera adevărurilor să mă pierd într-o măgură

Ca un boem să admir un arbore secular
Să simt cum foşneşte şi-n mine un „ce" interior
Cum cântul imaginaţiei mă-nvăluie arar
Şi eu mă ascund într-un minunat foişor.



STRIGA

Ca un fluture abia ieşit din crisalidă
Sunt atras de lumina de pretutindeni
Beau ceaşca amăruie a vieţii strecurată printr-o piramidă
Şi încerc prin arbori genealogici să măsor altitudini

Sunt în impas că vremea trece, trece
Şi poate c-am îmbătrânit dar mă-ndoiesc
Acum chiar şi îndoiala curge rece
Dar nu mă las, vreau să trăiesc.

Şi pana mi-o înmoi în călimară
Iar lacrimile mi se-nnoadă în barbă
În buzunar n-am o para chioară
Şi-aştept ca bezna asta grea să moară oarbă.

Şi orb fiind în sentimente şi melancolic la această oră
Voi încerca să tratez în versuri o altă eră
Credinţa-n alte elemente;... Poate!...
Şi iubirea-mi ce din totdeauna se împarte şi desparte.



SCRISOAREA UNEI INIME UCISE

O iubire ucigătoare îmi zdrobeşte inima.
Aş dori să fiu o floare,
Să-ţi zâmbesc oricând ai vrea
Aş dori ca steaua ta s-o privesc în fiece seară
Uitând de mine însumi
Să mă nasc a doua oară
Să mă chinui înc-un pic
Ah! ... mă sting pe zi ce trece
Voi privi cum din iubire
Sufletu-mi atotputernic se va trece.

M-ai rănit, dar te iubesc
Şi-aş fi laş să nu-ţi vorbesc
Despre visul meu ceresc,
Despre viaţa-mi anterioară
Despre lumea-mi interioară
Despre visu-mi tulburat despre sufletu-mi uitat
Oricum cândva vei descoperi
Că din inime ucise
Se nasc pătimaşe vise.

Câtă viaţă mai există
Într-o umbră ce eram?
Câtă linişte desprinsă,
Dintr-o frunză rar aprinsă
De dogoritorul soare!
Priveşte,... cum se chinuie şi moare,
Abia acum descopăr
Căci iubirea lasă răni adânci şi doare
Că sufletu-mi asemeni frunzei
Se chirceşte şi moare.



MEDITAŢIE DESPRE VINĂ ŞI IERTARE

Domnului Jirinovski şi altor poame...

Suntem priviţi de întreaga lume
Unii încearcă să ne reinventeze istoria
Ce-am făptuit noi rău, o!... Doamne
De vor străinii să ne estompeze gloria

Noi ne-am luptat şi nu am fost nişte sălbatici
Ne-am apărat pământul şi l-am muncit
De ce se ocupă străinii de mincinoase critici
’Au poporul nostru nu este prea iubit?...

Nu ştiu să fi auzit ca românul nostru să fi cerşit iubire
N-am plecat capul niciodată, am fost drepţi ba chiar semeţi
Ne tragem din daci şi traco-geţi
Nu suntem ţigani din Asia veniţi.

Nu voiesc să dăm nimănui o lecţie
Ci doar o meditaţie despre vină şi iertare
Să se trâmbiţeze-n lumea mare
Că românii iubesc arta şi sunt poeţi.



PEISAJUL DIN VIS

Câmpii de stele
Şi munţi de ape
În vălul gândurilor mele
Amalgamate
Şi acest punct vulnerabil
Asemănător călcâiului omenesc al lui Ahile:
Sfârşitul visului
Străpuns în punctul nevralgic
De trezire.



SPERAM… OARE MAI SPER?

Speram în tine viaţă
Porumbel al viselor oricărui muritor
Dar vezi nu întotdeauna
Visu-i realitate
Oricum, viaţa o ador.
Sper în viaţa dăruită de timp
Sper că-n ziua de mâine
Totul va fi magic
Fermecător de minunat
Dar doar sper
Nu credeam că speranţa
Mi-este atât de vie... de puternică
Ştiam de ea, dar ceva palid, neclar
Pe lângă realitatea vie ce mă animă arar
Uneori văd, simt, speranţa
O mângâi cu omeneasca-mi mână
Cu aceste petale ... degetele-mi de muritor
Poate ... speranţa-i un plai cu flori
Uneori e-o pasăre cu aripi frânte
Cu ochii trişti, cenuşii de plumb,
Sau poate-i doar acel „EL"
Care ne priveşte pe noi.



DURERILE LUMII

Să fii trist
Şi scuturat de frigul amintirilor,
Să-ţi macini durerile într-un monolog interior,
Îţi imaginezi că un plic
Ţi-a îndurerat toată viaţa
Să mai suferi înc-un pic
De-ai putea să te strecori
În noapte
În lumina feerică a Lunii
Să uiţi de durerile lumii.



NUANŢA ADEVĂRULUI

Recea coloană a infinitului
Trezeşte-n mine
Pasărea cu aripi frânte,
Pasărea speranţei,
Soră bună
Cu pasărea Phoenix
Iar eu am încetat
Să mai exist
Şi nu ştiu prin ce minune
Colbul din juru-mi
Se stinge
Ce tristă şi rece e uitarea!
Coloana, însă, poate mai vie
Şi parcă abia mai ieri a fost sculptată
Pentru întâia dată.
Brâncuşi, ca o pasăre Phoenix,
Renaşte din propriul colb,
Iar eu am renunţat
Să mai cred în neadevăruri
Miracolul mi se pare
Cea mai credibilă nuanţă
A adevărului.



APOCALIPSA

Cavalerii nefaşti ai terorii au reapărut
Răspândind indiferent unde moarte şi boală,
Răsăriţi parcă din lumea bătătorită în trecut,
Întunecând zile întregi lumina astrală.

Se mint şi ne mint că duc un război sfânt,
Dar noi în astă lume de enigme stabile-n axa de la poli
Ne-am învăţat cu mii de fantasme pe pământ,
Dar nu mai suportăm lacrimi, sânge şi boli.

Şi parcă totu-i făcut să ne mintă,
Iar lumea s-a umplut de farisei,
De oameni cu fel de fel de învăţături,
Cu statui fără chip reprezentând zei.



LACRIMA ÎN CARE ÎMI AFUND PANA

Cine dă sclipire versului meu?…
Cine dă naştere lacrimii în care-mi afund pana?
Este, cumva, acel răsărit de soare plin de mister efemer,
De clipe ce şochează gândirea unui neînsemnat muritor,

Sau, poate, privind transcendent prin timp,
Acea boabă de mazăre - marea explozie universală,
Energizată de pana unui poet mistic?
Cine dă sclipire versului meu?...

Cine dă naştere lacrimii de culoare în care-mi afund pana?
Poate-i paralizantul gând că mă voi reîncarna
Şi-mi va fi ruşine că în viaţa-mi anterioară
N-am scris totul.



PREDISPUŞI LA ÎNTUNERIC

Predispuşi la întuneric
Sunt nebunii făr’ de drum
Ce se lăfăie-n isterie
Provocând un fel de fum.

Ce se cred cei mai presus
De iubire şi de jalnicele gânduri ce-au apus
Şi-şi strecoară printre vorbe fără de-nţeles
Murdărie şi mizerie printr-un mod mult prea ales

Predispuşi la întuneric
Sunt copacii plini de ciori
Când privindu-i pe-nserate
Par împodobiţi cu flori.

Şi un grangure isteric, fâlfâind a sale aripi
Se strecoară-n viaţa noastră fredonând un fel de cântec
Despre viaţa lui mizeră şi prea multe neajunsuri
Gâlgâind cu vocea-i spartă nu un cântec ci-un descântec.



PARIA

Un fel de paria nebun şi trist
Fugi lăcrimând în noapte
Poate-l gonise Antichrist
Şi contra acestuia nu putea să lupte

Poate-l anima sila cu un gen de dezgust
Şi-i trebui o clipă să cugete
În aste clipe fiara aţâţată prinse gust
Şi-l sfâşie cu fulgere şi tunete.

Astfel fiind lovit de-un destin crud
Şiroind de sânge şi plângând privi insistent la cer
Maleficul îl tortura dar el devenise imun şi mut
Şi privindu-şi ţinta sta parcă aşteptând divinul mesager.



ARTIFICIU

Şi iată-mă în faţa unui deşert inconfundabil:
Întâmplarea
cărarea nebănuită,
nebătătorită a proriei şi a stelelor.

Cântecul nefiresc-sideral
pătrunde-n sufletul meu,
în toate tainiţele luminându-le feeric
şi sper

să nu mă mai regăsesc
din această explozie minunată;
doresc să mă lăfăi
în artificiul amintirilor readuse la lumină
întâmplător.



EROULUI NECUNOSCUT

Doi oameni înlănţuiţi privind spre apus
O lacrimă pe-un cer albastru - plumburiu,
Ultimele clipe ce se scurg într-un potpuriu
Viaţa, ce dureros i-apasă, o moarte ce-i va fi răpus.

La un moment, plumbul din ceruri se revarsă
Scurgându-se îi îmbracă-n giulgiu, şi-i spală pe cei doi fraţi morţi
În depărtări se mai aud tunurile, lătrând de dumnezeii toţi
Iar îngerii de plumb secţionaţi de fulger coboară şi-i apasă.



FURNICILE

Se aud paşi pe caldarâm
cel fără nume
a străbătut în surle şi trâmbiţe
piaţa vechilor principii...
Aici trona mândră şi zveltă
statuia neîncepută
pe alocuri verdele şi negrul pământiu
invadau tot locul
Sufletu-mi zâmbea
şi privea norocul
ce nu l-a avut
şi nu l-a dorit nicicând
Cântecul sideral pătrundea în noi
noi cei trişti şi goi
dorim să fim optimişti
dar cel făr’ de nume
nu ne permite
ne-arată drumul prăfuit
eu cred că nu ne-nghite
dar îl urmăm înmărmuriţi
şi cenuşii şi răzvrătiţi
Căci personificat în zeu e... „EL"
iar noi furnici ce înnegrim locul
aşa de mulţi că te apucă-amocul
statuia neîncepută ne priveşte
clepsidra îşi cerne nisipul necontenit
noi îmbătrânim cerşind din poartă-n poartă
bogaţi dar săraci suntem la infinit
Asta-i aşadar a noastră soartă.



TRISTEŢE

În amintirea unui dor mărunt
Zac cântece suave-n iarnă
Zac oseminte răvăşite în pământ
Şi zămisliţi din paradis fulgi grei pornit-au
pământul ca să-l cearnă.

Cernite-s veşmintele ce le porţi
Şi gândul ce te animă
Un dăngănit surd se-aude-n zori
E clopotul ce de biserică se-anină

Un cântec desluşit te-mbată cu dorinţă
Şi versurile care străbat parcă în veac
Eşti dor, durere, neputinţă
Şi te trezeşti deodat’ moşneag.



NOI… PLEBEA

Peste noapte au apărut mari puteri politice
Cu scăfârlii tari şi sifilitice
Guverne cu platforme program
Vorbe de clacă ce nu valorează un ban.

În fruntea poporului e el, „omul maimuţă"
Cel ce ne conduce la sărăcie lucie cu vorbe mieroase
Fiecare gest de-al lui şi-al acoliţilor miroase
Orice pas înainte este umbrit de trei înapoi şi-apoi s-au rupt
obadele la căruţă.

Noi plebea ne-am împăcat cu firea căci românu-i răbdător
Dar zilele-s tot mai grele şi parcă fără viitor
La fel ca cei din vârful piramidei noi ne minţim copiii
Va veni şi clipa când ne vor cere socoteală fiicele şi fiii.

Războaie sunt pretutindeni fiţi optimişti
Au apărut noi tipuri de oameni hoţii-vardişti
Dar nu fiţi trişti, paharul încă nu s-a umplut
E începutul sfârşitului dar e un început.

Hei, oameni buni! ... suntem democraţi...
Ce faceţi, nu vă bucuraţi?
Cei de sus pleacă în vacanţe parlamentare permanent
Pe semne c-au muncit de-au dat în brânci şi-au spart tigvele
seci de paviment
Vă plâng de milă că sunteţi dezinformaţi dar ce vreţi! ...
sunteţi democraţi.



REFLECTOR

Sub luminile reflectoarelor
La Mecca într-un ritual satanic
Musulmanii mor pe capete
La noi inundaţiile mistuie gospodării
Pământul se deplasează ca o gelatină
Mutându-ţi juma' de casă mai la vale
Papa de la Roma plimbă crucea
Câte un avion mai cade pe ici pe colo
Sataniştii criminali primesc ceea ce merită
La Manilla se crucifică oameni
Pentru te miri ce revendicări
Cabinetul Vasile se bate şi el de muscă
Căci îi sufocă noul val de căldură
Aceste actualităţi le-am urmărit
Prin luminiţa de la capătul tunelului.



PARANOIA CRISTICIST

Dedicată pictorului Salvador Dali

Un punct la sfârşit
un ireal infinit
o imagine ca o luptă viitoare
răpusă de o floare renăscând şi un soare
totul se raportează la trecut, prezent, viitor,
iar mâna pictorului le deportează într-un interior-exterior
sertare, buze voluptoase, narcişi metamorfozaţi
dansează în sarabanda nebuniei de existenţă protejaţi
Gala ne priveşte de peste tot cu ochi mulţi,
cu ochi muţi, martor tăcut între cei trecuţi
el ne-a lăsat imagini – mărturie ale esenţelor de vis
a fost un Endymion care a apus în Paradis.



VEŞMÂNT NOU

Am atâtea să-ţi spun
dar versurile
se zbat captive
cu aripi de întuneric
în febra cuvântului nespus
căci au veşmânt nou
şi aripi translucide
de înger
iar lacrimile agonizează surd
în vălurile ţinute de zăgazul pleoapei;
Simt că nu-ţi voi spune totul
că nu voi avea răgazul clipei
crede-mă
am atâtea să-ţi spun
iar versurile cu aripi de întuneric
suferă în febra noului veşmânt
din petale de sfânt.



ÎN NOI

Dumnezeu s-a plictisit de noi
în clipa declinului
şi şi-a schimbat mereu locul
dar oamenii tot l-au găsit
efectiv se simţea prigonit
şi într-o clipă
de zbucium universal
găseşte în sfârşit
locul unde să se ascundă
căci cu siguranţă
acolo nu va mai fi căutat
şi astfel s-a ascuns Dumnezeu
în noi.



EXIL

Am fost exilat în întuneric
cu trupul fără de suflet
cu gândul fără de cuget
plutesc în întuneric ca o lumină
sunt surghiunit în durere deplină
liniştea mă-ndeamnă spre viaţă
îngrădirea oamenilor este de gheaţă
tăcerea s-a strecurat mormântală
vântul îmi bate în geam o rafală
ca o durere a naturii răvăşite
cu răni o droaie şi găvane văduvite.



CAROSERIE STAS

Timpul curge
dintr-o clepsidra sfărâmată
totul se transformă
dragostea în ură
inima în piatră
beneficul în malefic
sănătatea în nebunie
dă-mi Doamne
aripi să zbor
să cânt, să uit, să mor
ia-mi Doamne
ce-a mai rămas:
un suflet chinuit
şi-o caroserie stas
categoria radiografie.



CRIOGENIE

mi-am luat de pe suflet
o piatră
şi-n locul ei
un şarpe am sădit
ca să-l cresc
şi simt că-i este bine
iar eu îmbătrânesc
mă pierd
mă risipesc
acum este mare
şi drept mulţumire
m-a muşcat
mă zbat în durere
în agonie
oricum nu-mi pare rău
de inima mea
doar de timpul risipit
care nu se mai întoarce
s-o pot lua de la zero
şi să încerc să fiu fericit
inima mi-e grea
s-a instalat criogenia
de parcă s-ar conserva
dacă mai apuc
să mai trăiesc o clipă
toate aceste dureri
le voi consemna.



CAPTIV

stai pe întuneric
captiv al acestei lumi
priveşti în jurul tău
iubeşti
şi speri să nu îmbătrâneşti
fii vizionar
compune, visează
o lume-ntreagă
în jurul tău dansează
găseşte o portiţă
de scăpare
evadează într-o clipă
din astă închisoare
priveşte clepsidra
mâine vei fi cenuşă
deci trăieşte intens clipa
fă din clipă
un zeu
fii pios
nu fi ateu
deschide larg tainiţele
sufletului
cântă
dansează
din închistare
pur şi simplu
evadează.



POEZIE AUTISTĂ

poezia şi muzica
au fost
citate în instanţă
chipurile nu mai spun totul
şi c-au devenit
un fel de zdreanţă
cele două surate
au ieşit la bară
şi s-au apărat
de democraţia prost înţeleasă
de timpul damnat
spunând că arta
exilată într-un turn
de străvezie ce era
a sucombat.



ZODIA PEŞTI

captiv al întunericului,
îmi plăsmuiesc trezirea
vise iluzorii
se-nvârt în jurul meu
într-o sarabandă ameţitoare
simt că trăiesc şi mor
captivitatea
îmi dă aripi de fluture
şi speranţe mii
călătoresc prin lumi imaginare
căci sunt născut odat'
cu infinitul
şi mă voi stinge
când se va şterge nemărginirea
îmi va fi greu
sa mă desprind de trup
ca să-mi privesc pieirea
dar mă trezesc
iar graniţele
captivităţii se şterg
odată cu venirea zorilor
privesc pe geam
nemărginita frumuseţe
a norilor.



TITANIC

supravieţuitori
născuţi să moară
vise
ce se spulberă
în neant
lacrimi uscate
îngheţate
regrete tardive
şi tăceri
iubiri nespuse
iubiri apuse
panică şi jurăminte
interese meschine
criminale
şi ironia sorţii
că viaţa
continuă.



GREŞEALĂ POETICĂ

în sensul
acelor de ceasornic
te mişti
neştiut
nevăzut
neauzit
neschimbat
neapărat
cai verzi
stau deportaţi
pe pereţi
bat câmpii
nătăfleţi
şi cei metafizici
absenţi.



TEZAUR

mi-am încropit
dintr-un tezaur de sărăcie
o dioramă
şi mă hlizesc la ea
precum geniul nebun
calul troian a sucombat
la porţile neconstruite
iar eu încep să mă reculeg
şi să mă adun.




LICĂR

Ce anemică
e luna
noroc
că licuricii
îmi luminează calea
greierii
cântă
în corul madrigal
şi-au pregătit
un repertoriu straşnic
anul acesta
licărul ţigării mele
este o stea
în întuneric
eu sunt
pata neagră
ce se mişcă
în amurg.



RUGĂ

drepturile omului
sunt călcate frecvent
vorbe şi tăceri
tălăzuiesc la malul speranţei
gânduri şi opinii
spuse şi nespuse
zgomote dubioase şi onomatopee
cu care ne onorează
mai marii neamului românesc
cheia schimbării
si a deznădejdilor noastre
minciuna vânturată
în faţa ochilor noştri
lupte de culise
şi lupte ale puterii
neputincioasa putere
care se agaţă zdravăn
de ciolan
cu ministere ministeraşe
cei care au adus
civilizaţia în sate şi-n oraşe
cei care ne duc de nas cinstit
noi i-am votat
cu speranţă
ce-am meritat
cu vârf şi îndesat
noi am primit.




VISE

mi-am amanetat iluziile
pentru speranţă
şi visele
pentru o viaţă
de care
să nu-mi fie greaţă
cea veche
atârna de-un fir de aţă
mi-a prins bine
această schimbare la faţă
sunt optimist
chiar dacă
scrutez prin ceaţă
sunt farul
ce luminează
calea navigatorilor.



DIORAMĂ

colecţia mea de amintiri
a trecut timpul
cu plugul peste ea
acum mă ofilesc
şi cad
ca o stea
au venit şi zăpezile
aştept primăvara ancestrală
visez să văd amintiri spic
apoi amintiri holdă
amintiri rod ...
dar vine săracul norod
şi-mi adună cultura toată
sunt pustiit şi sărac
acum trăiesc în viitor
şi e cam plictisitor.



CAI VERZI

cred în arheologie
ca în ceva sublim
cai verzi
pe pereţi apolitici
şi partide
de hârtie volantă
pe afişe electorale
cu imagini pectorale
epocale.



ÎNVIERE

mirosul primejdiei
creează narcoză generală
generează panică
instigă frică
maschează teamă
sondează suflete
şochează mulţimea
readuce în prim-plan
„Sfânta Treime"
credinţa urcă pe culmi
nebănuite
lumea înnebuneşte crezând
crezul le devine ţel sfânt
toţi joacă pe veşnica scenă
pe acelaşi pământ
din care ne-ai plămădit
tu „Doamne"
şi-n care ne vom întoarce
înviind în curând.



NEGOCIERE FĂRĂ GRANIŢE

negociez cu trecutul
şi-l privesc ca pe un cămătar obtuz
îmi vine să strig lumii
să-l masacreze pe tăcute cu-n obuz

negociez cu prezentul
moneda unică este verde-prăzulie
tiparniţa mea dă rateuri
şi naşte bancnote care latră-n loc să ragă (este-n agonie).

negociez cu viitorul
căci viata îmi e dragă
mă duc la cârciuma sa beau o bragă
şi sorb din priviri la televizor hârtii verzi-prăzulii.



SIMŢUL REALITĂŢII

între nouri acvamarin
înconjurat de piscuri de gheaţă
şi de felurite animale
plăsmuite de închipuirea mea
stătea înghesuit
bunul simţ
fusese exilat
şi era noaptea cea veşnică
anunţată în toată mass-media
eclipsa totală de Lună
dar cui îi pasă
toţi dănţuiesc
şi se fericesc
că au scăpat de bunul simţ
conştiinţa plânge în hohote
sunt clipe grele pentru ea
păstraţi un moment firesc
de reculegere
s-ar putea
să fi pierdut definitiv
bunul simţ
nu vă e ruşine
să râdeţi
şi să dănţuiţi într-un
astfel de moment
zâmbiţi totuşi
a fost o ghicitoare
nu v-aţi pierdut
bunul simţ
doar
simţul realităţii.



VIAŢA AGITATĂ

păsările de noapte
orchestrează dezmăţul general
situaţia de criză
este un pas înapoi
păşesc optimisto-pesimist
în viaţă
ca racul
spre început
sau sfârşit
şi percep
în semiobscuritate
cu ochii minţii
oamenii din umbră.



ADEVĂRUL DIN DICŢIONARE

ieşi din crisalida minciunilor
scutură-te de ele
reinventează adevărul pur
sau naşte-l
în principiu este uşor
doar nouă luni te despart
să vezi ce va fi
băiat sau fată
sau din amândouă puţin
şi încă pe-atât
să-l înveţi mersul de-a buşilea
mersul pe picioare
mersul pe bicicletă
şi apoi să-l înveţi
să extragă din dicţionare
adevărul pur
şi să-l păstreze doar pentru sine
să-l dezvăluie
ca pe un bun nepreţuit lumii întregi.



BAHIC

sondez
în fiecare zi viitorul
de pe o platformă
de foraj spaţial
cred în vremuri mai bune
şi-n cântecul ciocârliei
sideral
am sămânţă de vorbă
imaginea bahică
îmi tulbură vederea
scriu încontinuu
şi vizitez nemurirea
paşii sunt tunete
versurile sunt cuvinte
ar fi mai bine
să mă potolesc
şi să mă aşez
în pat cuminte.




FRAGMENT DE STEA

pe tărâmul obosit
se stinse într-o noapte o stea
era lacrima unei neputinţe
la care şi Dumnezeu consimţea.

pe cer se stinse o stea
iar pe pământ în acea clipă
îşi dădu sufletul o căprioară
osândită de braconieri cădea

ce râsete şi câtă fericire
căci omul fericit se simţea
privind fragmentul de stea în agonie
cum rănit de moarte sufletu-şi dădea.



MUMII ÎN INSECTAR

într-un insectar
prinse-n bolduri
zac
dorinţele noastre
dorurile noastre
vieţile noastre
formolul face minuni
căci a păstrat
toate acestea
boldurile au ruginit un pic
praful acoperă
aste relicve
aceste mumii îmbălsămate
cu miasma formolului
mare noroc totuşi că
politica, mizeria
dorinţele murdare, hoţia
nu pătrund prin geamul
ca o carapace.



BUNULUI SAMARITEAN

Închinată prietenului meu, Ovidiu Bartolomeu,
care a murit într-un accident stupid.

un suflet
ca un cântec
stătea la marginea râpei
universul său se ştergea
adierea vântului
aducea
dăngănitul trist al clopotelor
asurzind
văzduhul cu disperarea lor
ploua în sufletele noastre
amorţite de durere
pe obrajii noştri
îmbătrâniţi parcă de acest sfârşit tragic
plângeam în tandem
cu clopotele
pe bunul samaritean
şi-i aduceam un ultim omagiu
amin ! ...



SCÂNCET

un pescăruş trist privi marea învolburată
şi pentru a nu ştiu câta oară scânci
marea inflexibilă îşi continuă tirada înspumată
iar zburătoarea pluti la mal pe stânci

citeai atâta demnitate în ţinuta încântătoare-i zburătoare
cât cuprinde cerul până la zenit şi întinsa mare
iar soarele spectator veşnic zâmbi iarăşi la scâncetul păsării
şi privi plictisit corăbiile de pe întinsul mării.



TOTEM

în beţia întâmplării
mi-am permis un fel de glumă
şi cum timpul era-n transă
mi-a urlat cu vocea-i bici
eşti nemernic, pisălog
şi mai faci şi multă larmă
întregindu-şi peroraţia
cu sudălmi şi vorbe reci
şi cum vorbele-i de ocară
cangrenară rana toată
resemnatu-m-am deodată
şi-i urai un mic blestem
o coloană infinită
de dureri, resentimente
un totem.



STRĂZI

soarele a răsărit iar
pe strada altora
ieşiţi pe străzi
precum furnicile
munciţi sau furaţi
eventual faceţi o grevă
de foame
de sete
de ce mai vreţi
fiţi optimişti
mâine va ploua
negreşit
drumurile sunt înfundate
a plouat ieri
şi alaltăieri
dar poate că
va răsări soarele
şi pe străduţă noastră.



JOCURI MECANICE

mai apăs un buton
poate-l voi zări
pe Tutankamon
am o fantezie o să vedeţi
în largul mării
nu se mai consumă
peşti şi creveţi
marinarii sunt scârbiţi
şi nătăfleţi
voi vă doriţi
dar nu aveţi
fiţi optimişti
într-o seară
veţi consuma caviar
raiul
veţi spune că s-a pogorât
şi v-a omorât
pentru o clipă doar
suntem un strop
de energie milenară
ne zbatem
într-un labirint
nebulos instinct
pătat de plumbul
unei ideologii
cvasicomplete.



GOANA DUPĂ CIOLAN

unii se luptă
pentru prezidenţie
mint de sting
e o minunăţie
pe mulţi dintre ei
cimitirul îi cheamă
dar ei reinventează
iubirea de mamă
zâmbete largi
se-nlănţuie
promisiunile se dezlănţuie
muza comicului
dănţuie
şi noi sperăm.



BEIJING AN2

urcaţi scări
căţăraţi-vă pe piramide
pe măsură ce urcaţi
creşte influenţa
şi puterea
cresc şi partidele politice
oamenii
sunt fericiţi dar faliţi
că au pensii mici
şi salarii şi mai mici
de aceea nu mai consumă salam de soia
nu mai mănâncă deloc
la noi în România e bine
e cald, e frumos şi câteodată sănătate
ceaiul de la ora cinci
ni-l bem din oră-n oră
e un panaceu universal
ţine loc de salam
şi ne scapă şi de gripă
Beijing AN2.



SUFLET

în pădurea seculară
sălăşluia întâmplarea
parcă întinerise
un pic
stropi de rouă
acopereau natura
şi străluceau feeric
în bătaia soarelui
fiecare picătură
o incandescentă stea
în simfonia naturii
îmi mutasem sufletul
şi-l priveam
cum întinerea
în fiecare zi
căci era protejatul
naturii.



SODOMA ŞI GOMORA

caută ziua
încearcă să înţelegi
întâmplarea
o soluţie
pentru toate acestea
poate fi aşteptarea
încearcă s-o subjugi
vei calări dealuri de nisip
în căutare
da' vei peste decăzuţi
peste stele căzătoare
nu te uita înapoi
va fi abis
nu forţa norocul
vei suferi, vei plânge precis
oricum nu va fi cu putinţă
eu te rog, te implor
ai credinţă.



REÎNCARNĂRI SUCCESIVE

mi-a plăcut întotdeauna să fiu ciudat
am încercat chiar să devin maestru
deseori am fost un iepure speriat
rareori crisalida unui fluture albastru.



PRĂPASTIA PRINCIPIILOR

nori negri sunt goniţi de vântul cenuşiu
cel care ne împrăştie şi pe noi ca un resort nevăzut
către prăpastia principiilor în stare de veghe
clopote şi ciocănele anunţă cu mare tam-tam
că încă o oaie a ajuns la liman
o minciună sfruntată şi cu tărie afirmată
dar aşa e omenirea ... priveşti pe dos
astfel observi că adevărul din dicţionare a fost scos
morile de vânt încă sunt în stare de funcţionare
luptaţi-vă şi voi cu ele ... e o adevărată încercare
oricum zilnic un alt Don Quijote moare
fiţi optimişti sau pesimişti numai nu fiţi trişti
fiţi gazetari sau fiţi turişti
prin Styxul principiilor în stare de veghe
oricum se va anunţa cu surle şi tobe în lumea mare
c-aţi atins apogeul şi că aţi inventat te miri ce licoare
de viaţă şi de zâmbet dătătoare.



EFEMERIDE

îmi cumpăr vise electromecanice
mai investesc nişte sfanţi
acum trece turma de elefanţi
au chei la maşini luxoase
nou nouţe
şi eu posed vise electrocasnice drăguţe
îmi ghiorţăie maţele
că n-am primit ajutoare
umanitare
dar mâine se prognozează soare
şi mai zâmbesc o dată
rătăcindu-mă între vis şi realitate
jucându-mă cu
iluziile strânse toate
în holda de începuturi noi
de necazuri şi nevoi
vă voi înveseli cu verva-mi chioară
şi ce urmează o să vă doară
efemeridele într-o zi zboară
se nasc şi mor
tulburător.



EVRIKA

nisipul din clepsidră
s-a scurs de mult
iar valurile mării înspumate
l-au târât spre alte tărâmuri
noi ne-am gândit
că-i prea linişte
şi între timp am încropit
din ce-au aruncat alţii
la lada istoriei
un simulacru de democraţie
şi-am pornit cu elan
la clădirea ei
dar undeva într-o curbă
era sens unic
şi-am luat-o şi noi
către epoca de piatră
nu va trece mult
şi ne vom opri
la staţia cea mai importantă
a omului de Neanderthal
ne-am făcut fraţi şi cu dracul
ca să ne clădim
această democraţie
iar ce se construise înainte
cu trudă
am desfiinţat şi distrus
pentru ca să fim în ton cu epoca
vremea noastră parcă a apus
la vederea oricărui liman
aş striga Eureka
dar s-a înserat
şi vecinul de vis-à-vis
s-a făcut doctor în pietre
şi apoi preşedinte
că de, suntem în epoca de piatră.



MIM

mimăm înţelegerea deplină
săpăm o carte la rădăcină
astfel se născu
într-o zi
mimul exact
noi luptăm cu himere
să le transformăm
într-un extract
trupul greu ca plumbul
agonizează.



BLESTEM

clădeşte-ţi viitorul
eu abia îmi înfirip prezentul
naşte monştrii verbali
pentru imagine
şi lume
naşte lumina stinsă
şi viaţa efemeră
mută-te apoi
într-o altă eră
sapă-ţi fundaţia
viitorului aşteptat
vei mai visa un pic
dar te-ai plafonat
creezi iluzii deşarte
priveşti aici
dar ţinteşti departe
nu suntem făcuţi
să privim la fel
nu suntem împreună
defel
de altfel
viaţa continuă
tu rămâi
cu scrutatul
zărilor.



DESPRE NOI ORÂNDUIRI

se naşte o lume nouă
alta moare
noua orânduire
se pune pe picior
clima politică
se schimbă
clisma politicienilor
corupţi
se face tot cu apă şi săpun.



SPECTRE

încerc să mă rup
de mine
de izvorul care-mi dă viaţă
privirea mi-o aştern candid
pe mâna de la colţul
de vis-á-vis
cea care cerşeşte
pomana noastră
de toate zilele
totul se modifică
printr-o prismă
spectre disecă lumea
războaie intestine clădesc răul neştiut
lumea se împarte în facţii
conduse de oameni bolnavi
de bani bolnavi
care se pot spăla
în orice bancă cumsecade
şi dă-ne nouă ... Doamne
pomana noastră cea de toate zilele ...
Amin!...



MITUL MORŢII

vecini cu cerul
privim cum se lasă
bezna amintirilor şi amăgirilor noastre
scotoceşti întunericul
şi nu găseşti
calea cea dreaptă.
Sufletul i s-a stins
iar tu te ascunzi laş
în spatele unei oglinzi acoperite
unui televizor
cu cearceaf
te chinui
să te faci praf
şi pulbere
în mitul morţii să te ascunzi
să te fereşti de bârfe
şi de cleveteli
spuse şi nespuse.



ŞANSĂ

dă o şansă întâmplării
o notă optimistă
în tot ceea ce faci
te vei împiedica
de ziduri
ignoră-le
sunt inevitabile
dar uşor de uitat
reţine
a uita e omenesc
acceptă
să fii un învingător
viaţa e aşa cum ţi-o faci
toţi avem câte-o şansă.



ŞI TOTUŞI SE ÎNVÂRTE

cineva
ne îndrugă minciuni
promisiuni
căci are microfonul
are dreptul
şi zâmbetul larg
destinul cu aceste lipitori
nu este crud
doar cu noi
ce are a face
noi ne prefacem
că-i credem
ei îşi continuă tirada
e un ciclu ciudat
un circuit închis
de fapt
un scurt-circuit
şi totuşi pământul se învârte.



LEI JIGĂRIŢI

Dumnezeu este vedetă
Vaticanul a refuzat
să i se graveze numele
pe Broadway
din motive pur dogmatice
pe la noi nu vine
că suntem săraci
şi conduşi de nişte raci
leii de la gradina zoologică
sunt în libertate
pe străzi, în metrou, la cazino
jigăriţi şi trişti
prin buzunarele noastre
sunt pesimişti
tiparniţele noastre
scot din burtă
lei bolnavi, apatici
care de-abia mai dau din coadă
zeţarii de la tipografie
sunt scârbiţi şi prea sătuli
astfel s-a născut şi a crescut
leul rahitic
fără vlagă.


TREPĂDUŞI

bieţii noştri trepăduşi
slugi supuse altor uşi
mai marii neamului nostru
ducă-se în mama dracului
să le dea colostru
dragii … noştri trepăduşi
slugile altora
la noi domni suspuşi
cei care jecmănesc astă ţară
şi-au adus-o de ocară
cred încă în poveşti
şi că tot ce se mănâncă zboară
sărmanii … noştri trepăduşi
slugi plecate şi smerite
altor unchi şi mătuşi
cu buzunarele burduşite
de arginţii Iudei
mai bine ne-am purta cu mănuşi
şi i-am înghesui niţel – pe la uşi
bieţii noştri trepăduşi
lingăi şi pupători de multe … uşi
scumpii noştri domni
sunteţi snobi, idioţi şi tonţi.


ARIPI FRÂNTE

sub fiecare piatră
este viaţă
în fiecare inimă
există speranţă
cu fiecare pas
păşim spre viitor
fiecare clar obscur
devine un apus
înfiorător
iar pasărea speranţă
zboară în derivă
zbaterea ei maiestoasă
e de la începuturi
definitivă.



TIMPUL NU SE ÎNTOARCE

viaţa nu mai este aceeaşi
parcă se sufocă
paşi-mi merg şoptit prin odaie
stingheriţi parcă de următoarea mişcare
mi-aş dori să măsor şi să stârnesc
colbul de pe un drum de ţară
sau nisipul cernut şi spălat de valurile mării
totul este ca într-o închisoare
este o încleştare
iar timpul se comprimă
urgisita-mi viaţă
nu a fost pictată
în culori prea tandre
cred ca am aruncat mănuşa
unui spaţiu potrivnic
unui timp apus
tot ceea ce-mi doresc
este să zâmbesc iarăşi
ca un copil fără de griji
dar nu pot întoarce timpul.



TRĂIRI

mi-am confecţionat scări
în femeie
şi mă caţăr în ea
ca pe un arbore nefiresc
şi simt cum plutesc
simt mângâieri
şi rugi
adulmec
sunt în culmea visului
fără început
fără sfârşit
sunt îngropat
în trecut
în prezent
în viitor
mă cufund
mă afund
mă scufund.


ICAR

Am săpat în carne de tun
şi aşteptam să-i dea lăstarii
mai bine săpam într-o cioară
să se nască rudarii

am săpat într-un haos etern
martor îmi este Dumnezeu
am redeschis un vechi concern
de arheologi într-un ateu

am săpat trepte către cer
precum Icar mi-am pus aripi
păsări de oţel se-ndreaptă către efemer
eu încă mai sper

am săpat în cuvânt
şi-am descoperit tainice sfere
am pornit cu avânt
către efemere ere.



ECRANUL IMAGINAŢIEI

Închinată filosofului Friedrich Nietzsche

chitarei vremii
i s-au stins
ultimele acorduri
noaptea
şi-a suspendat aripile
aripile-i fără margini
într-un
chinuitor prezent
absent
modelul de gherghef
al ceţii
a ţesut substanţa misterului
prezenţa irealului ne sufocă
şi ne mistuie
în pragul
efemerului
filozoful nebun renaşte
prin nu ştiu
ce miracol
şi începe
să vorbească
erezii
mii şi mii
oameni buni
nu-l credeţi
profită de întuneric
blasfemie
huiduieşte natura
iar el vorbeşte
vorbeşte :
Dumnezeul nostru
a murit
nu e adevărat
el trăieşte
fie slăvit
mâini nevăzute
ciupesc sensibilele corzi
ale unei harpe
ale sufletului
liniştea
a venit din senin
sensibilitatea naturii
renaşte
profanul blasfemiator
dispare
într-un nor de ceaţă
dar nu uită
să-şi arunce
mănuşa
peste timp.



POEZIE CU SUBÎNŢELES

în vremuri tulburi imemoriale
se născu iubirea de aproape
un vis hazliu fără tăgadă
al omului controversat ce voia să vadă
ceva nou nemaivăzut

dar plasa ce-o ţesură oamenii
pentru a exila pe cea care-i orbea: ura
deşi cu ochiuri dese şi destul de mare
nu-i acoperea acesteia nici pe departe făptura
hâda creatură era imensă fără seamăn

le trebuia o cuşcă zăbrelită de la pământ la cer
şi paznicul acestei creaturi înfiorătoare un rinocer
dar ce păcat, nu se descoperise încă fierul
nici focul măcar şi se luptau cu gerul
iar de fioroasa creatură din ei nu mai avură timp.



TIMP ÎNGENUNCHEAT

v-am rugat să mă ajutaţi
să mă nasc a doua oară
clepsidra mă priveşte
fascinată cum renasc
şi îmi numără clipele din nou
parca respir altfel
parca trăiesc altundeva
clipa se măsoară
cu încetinitorul
şi eu o strivesc
în graba mea mecanică
în fuga mea ritmică
către început sau spre sfârşit
căci nici nu mai ştiu
parcă sunt un fluture
abia ieşit din crisalidă
parcă sunt un pustiu
aceeaşi clepsidră imaginară
mă priveşte
şi cerne neabătută timpul
neverosimil de plictisită.



TRECUT OSÂNDIT

mi-am osândit
trecutul în mine
la moarte prin uitare
să nu mă mai tortureze
cu vechi trăiri
acum vreau linişte
vreau zâmbet
vreau viaţă
mi-am osândit trecutul
gheţurilor veşnice
acum privesc prezentul
şi îi surâd viitorului
mulţumescu-ţi Doamne
ca mi-ai arătat cărarea
şi că mă alimentezi
din nou cu viaţă.



NU MAI ESTE LOC

oamenii din întuneric suferă
nici măcar
nu îndrăznesc
să vă deranjeze
nici măcar
nu încercaţi să-i vedeţi
sau să-i auziţi
de parcă
ar fi dintr-o altă lume
a tristeţii şi a sărăciei
poate dacă aţi fi citit Biblia
aţi fi învăţat
să vă iubiţi aproapele
ca pe voi înşivă
dar pentru credinţă
nu mai este timp
iar pentru iubirea aproapelui
nu mai este loc.



CAPCANELE VIEŢII

absolut
tot ce facem
sunt nişte paşi mărunţi
între şansă şi neşansă
noroc şi nenoroc
viaţă şi moarte
trecut şi prezent
prezent şi poate viitor
sunt veşnicii paşi
care ne poartă
pe tărâmuri
prielnice sau neprielnice
gândul şi cuvântul
fapta şi speranţa
aceea pasăre tristă
cu aripile frânte
ce le-a fost dăruită
oamenilor
la un moment dat.



ŢESĂTOR ÎN INIMĂ

ai ţesut în inima mea
un vârtej de sentimente
apoi ai intrat cu bocancii
plini de noroi
şi ai tropăit
fără să-ţi pese
ce tumult de dureri
şi resentimente
or să se reverse
jocuri ameţitoare
steluţe în sarabande
dureri atroce
îngrozitoare
edificii clădite în trecut
acum se năruie
atinse de taifunul tristeţii
totul este un mister
în iubire în viaţă
tânără ţesătoare în inimi.



ÎNTREBĂRI RETORICE

de ce îmi cereţi să fiu
ceea ce nu-s
de ce mă forţaţi să mă cuibăresc
într-o pătrăţică minusculă
de ce îmi forţaţi mâna să săvârşesc
ceea ce nu aş fi în stare să fac vreodată
de ce nu îmi lăsaţi liberul arbitru
să fac ce cred de cuviinţă cu viaţa mea
sau cu nemurirea mea.



LA ÎNCEPUT A FOST…

cuvântul a lăcrimat
pe foaie
şi un şuvoi
nesfârşit
de dureri
s-au aşternut
în scrisul diafan.



PAŞI DECISIVI

Motto:„Promisiunea este o virtute,
iar aşteptarea este o prostie.”

cu mâinile la ochi
mai fac un pas
este mişcarea decisivă
păşesc orbeşte
mă zbat veşnic
precum un peşte
ironia sorţii este
că sunt în zodia peşti
şi înglodat în datorii
înotând mereu, mereu
în promisiuni prosteşti.



TEMPUS FUGIT

s-a deschis într-o zi
cochilia
în care eram
prizonier
eu, perla,
şi-am strălucit
pentru o clipă
cât o eternitate.



PISICA NEAGRĂ

ca o vrăjitoare senilă
visezi la vârful unei piramide
unde o droaie de bolnavi apatici
îşi fac veacul
acolo unde sunt stelele căzute
şi şi-a vârât în silă
coada dracul
mi-a zis pisica neagră
la mişto
că peştele de la cap se împute
şi astfel am ştiut şi eu
că viaţa mea şi viaţa ta
o aţă sunt şi un fum albăstrui
ca cei din vârful piramidei
din viaţă se vor înfrupta
iar noi
vom aduna doar praf de stele
şi vise iluzorii
în nopţile cu lună plină
când în păduri dănţuiesc
sarabandă de frumoase iele
şi strălucesc sălbatic
comori în stele.



VERS CAPTIV

când s-a născut
primul vers captiv
oamenii s-au bucurat
şi l-au privit
ca pe un veritabil pandantiv
în loc să-i dea drumul
în libertate
l-au trădat
uitându-l
între file
îngălbenite
de timp şi vreme.

JUSTIŢIARUL CONTEMPLATIV

Poeziile care alcătuiesc volumul semnat de Cosmin Ştefănescu, şi care marchează debutul său editorial, relevă două atitudini majore ale spiritului: expansiunea şi retractilitatea. Prima este specifică unui spirit justiţiar, cea de-a doua – pentru unul contemplativ.
Spiritul justiţiar nu este al unui om revoltat, ci al unui hiperlucid care, luând vocea celor mulţi, dezvăluie nedreptăţile şi ororile unei lumi bolnave, fie ea a mai-marilor zilei, fie a celor ce joacă roluri minuscule, iar apoi se scobesc înfometaţi printre dinţi. În această postură a Înţeleptului tragic, poetul nu acuză, ci constată şi avertizează.
O primă categorie de poezii o constituie cele care demască ororile războiului, mai cu seamă cel purtat de Alianţa Nord-Atlantică, sub paradoxalul stindard ale menţinerii păcii: „Împinşi de vremuri criminale,/ de valuri ce în focuri dănţuie,/ s-a gândit şi <>/ să-şi probeze armele,/ şi-n fine să se dezlănţuie/ la un sfârşit de secol” (Zvasticato, p. 7). Pretinşii pacifişti nu fac altceva decât să se mintă mai întâi pe ei înşişi, ca să-şi justifice intenţiile criminale: „Cavalerii nefaşti ai terorii au reapărut/ Răspândind indiferent unde moarte şi boală/ (…) // Se mint şi ne mint că duc un război sfânt/ (…) // Şi parcă totu-i făcut să ne mintă,/ Iar lumea s-a umplut de farisei,/ De oameni cu fel de fel de învăţături;/ Cu statui fără chip reprezentând zei” (Apocalipsa, p. 78). Mai la tot pasul, apar imagini monstruoase, care argumentează aproape perpetuu tabloul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa în Balcani: „Mâna reumatică a zămislit/ jetul de foc/ clopotele jelesc în surdină,/ nori de fum se ivesc în zare,/ zarurile se aruncă-n fiecare zi,/ ţinte sunt peste tot,/ se nasc şi mor la tot pasul,/ totul este şocant,/ păsări de oţel/ s-au strâns peste graniţă/ într-un şeptel/ precum oile” (Şeptel, p. 12). În tentativa disperată a Aliaţilor de a restabili pacea, prin foc şi pară, pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic oferă imaginea terifiantă a unui copil răpus de „Păsări malace”: „Trupul copilului lovit cu furie/ de-o bombă nebună/ naşte sânge;/ clopotul din turla bisericii/ paşte moarte,/ copilul balcanic, răpus,/ a murit cu zâmbetul pe buze,/ parcă-l adormiseră muze/ într-un feeric apus” (p. 13). Care a fost poziţia noastră în războiul din fosta Yugoslavie? Noi am făcut un joc duplicitar: alături de Alianţă, însă încurajând traficul de tot felul de carburanţi, de care aveau nevoie insurgenţii: „în jocul acesta mizerabil/ avem, bine-nţeles, un rol şi noi,/ de curve şi trădători,/ de masochişti, violatori de tratate – /suntem cei ce-l înjunghie pe la spate/ pe frate” (Zvasticato, p. 7). În asemenea condiţii, cei care cred cu tărie în arta războiului au restabilit, de fapt, dezordinea: „Ce le-o fi venit să creadă/ În arta războiului/ Să despice-n patru firul paiului/ Să restabilească dezordinea!” (Crezul în arta războiului, p. 60).
*
O a doua categorie de poezii o formează cele care înfăţişează ţara divizată: ei şi noi. Mai întâi, ne sunt prezentaţi „protagoniştii” cu „preocupările” habitudinile şi nevoile lor: „Ţara arde/ şi demnitarii români/ bat cărările Marocului,/ ceilalţi votează/ bugetul de protocol,/ iar în noi mocneşte boala/ şi suntem cu stomacul gol/ (…) coloşii îşi plimbă greaţa şi plictisul/ în maşini luxoase/ noi suntem slăbiţi/ şi scârbiţi/ şi-avem otrava în oase” (Coloşii, p. 17). Apoi, se fac referiri la democraţia noastră originală: nu numai că ne-am grăbit să reciclăm deşeuri din vajnica democraţie, dar graţie oamenilor din grotă – minerii –, după epoca de aur, am poposit pentru câţiva ani buni în epoca de piatră: „noi ne-am gândit/ că-i prea linişte/ şi între timp am încropit/ din ce-au aruncat alţii/ la lada istoriei/ un simulacru de democraţie/ şi-am pornit cu elan/ la clădirea ei/ dar undeva într-o curbă/ era sens unic/ şi-am luat-o şi noi/ către epoca de piatră/ (…) ne-am făcut fraţi şi cu dracul/ ca să ne clădim/ această democraţie/ iar ce se construise înainte/ cu trudă/ am desfiinţat şi distrus/ pentru ca să fim în ton cu epoca” (Evrika, p. 125).
Specific nouă, românilor, este hazul de necaz. Forma de manifestare a acestuia este ironia amară, prin folosirea pluralului colectivităţii: „Hei, oameni buni… suntem democraţi…/ Ce faceţi, nu vă bucuraţi?/ Cei de sus pleacă în vacanţe parlamentare permanent/ Pesemne c-au muncit de-au dat în brânci/ şi-au spart tigvele de paviment/ Vă plâng de milă că sunteţi dezinformaţi/ dar ce vreţi!… suntem democraţi” (Noi… plebea, p. 86). Dar ironia înţelegătoare vizează şi grangurii de la Guvern şi din Parlament, care nu-şi dezmint balcanismul duplicitar: „bieţii noştri trepăduşi/ slugi supuse altor uşi/ mai marii neamului nostru/ (…) dragii… noştri trepăduşi/ slugi altora/ la noi domni suspuşi/ cei care jecmănesc astă ţară/ şi-au adus-o de ocară/ cred încă în poveşti/ şi că tot ce se mănâncă zboară/ sărmanii… noştri trepăduşi/ slugi plecate şi smerite/ altor unchi şi mătuşi/ cu buzunarele burduşite/ de arginţii Iudei” (Trepăduşi, p. 134).

**

Altă serie de poezii poate fi socotită drept un mic îndreptar de etică şi moralitate. Şi aici recunoaştem pluralul colectivităţii şi falsa implicare. Bunăoară, expurgarea de rău se poate face prin proba oglinzilor: „Uneori ar trebui să fim supuşi probei oglinzilor/ Să putem prevedea totul/ Să distrugem oglinzile ce-au luminat tainiţele negative/ Ale sufletului îmbâcsit inconştient/ Cu demonul bolnav şi zdrenţuit al urii (p. 53). Omul are o doză de inconştienţă şi, fără să-şi dea seama, se autodistruge. Aceasta este ideea fundamentală a poeziei Fugim către polul morţii: „Nu ştim a ne purta/ Cu noi mai omeneşte/ Căci ne <> pe zi ce trece/ Fugim către polul morţii/ În linie dreaptă, nebuneşte…” (p. 69). Mai toţi suntem adepţii politicii paşilor mărunţi, de la naştere, până la moarte şi nu ştim să avem grijă de acea pasăre – speranţa –, care ne face să vedem prezentul şi să întrezărim viitorul: „absolut/ tot ce facem/ sunt nişte paşi mărunţi/ între şansă şi neşansă/ noroc şi nenoroc/ viaţă şi moarte/ trecut şi prezent/ prezent şi poate viitor/ sunt veşnicii paşi/ care ne poartă/ pe tărâmuri/ prielnice sau neprielnice/ gândul şi cuvântul/ fapta şi speranţa/ acea pasăre tristă/ cu aripile frânte/ ce le-a fost dăruită/ oamenilor/ la un moment dat” (Capcanele vieţii, p. 145). Pierderea simţului realităţii de către mulţi dintre noi, îmbătaţi de succese facile dar pasagere, este evidenţiată prin ironia înţelegătoare, în poezia Simţul realităţii: „stătea înghesuit/ bunul simţ/ fusese exilat/ (…) dar cui îi pasă/ toţi dănţuiesc/ şi se fericesc/ că au scăpat de bunul simţ/ (…) păstraţi un moment firesc/ de reculegere/ s-ar putea/ să fi pierdut definitiv/ bunul simţ/ nu vă fie ruşine/ să râdeţi/ şi să dănţuiţi într-un / astfel de moment/ zâmbiţi totuşi/ a fost o ghicitoare/ nu v-aţi pierdut/ bunul simţ/ doar/ simţul realităţii” (p. 107).

***
A doua atitudine majoră a poetului – amintită la începutul consideraţiilor noastre – este retractilitatea contemplativă. Poetul îşi construieşte o lume a sa, în care se retrage. Scopul retragerii din lumea reală şi refugiul într-una imaginară este declarat tranşant în poezia Fantezie: „m-am refugiat în imaginara-mi lume, / sperând să fiu om şi nu un nume” (p. 24). Aceeaşi ideatică transpare şi din poezia Boemul (p. 70). Posibila pierdere a identităţii îl determină spre un asemenea gest! În această lume imaginară, timpul vădit subiectiv are o altă curgere, poetul închistându-se în uitare, scoria aceasta conferindu-i statutul unui Odiseu modern, într-o altă Ţară a Lotofagilor: „Mă desfăt într-un timp/ Ce n-a existat şi nu va fi nicicând, / (…) // Modelul ce mi l-am ales/ Este închistarea în uitare/ Astfel am uitat să mai iubesc, să mai urăsc,/ Pe om în ochi să-l mai privesc” (Refugiu în uitare, p. 30).
În ciuda dezamăgirilor de tot soiul, mai cu seamă faţă de realitatea cotidiană, înfăţişată într-un ritm galopant al degradării morale, Cosmin Ştefănescu se dovedeşte a fi totuşi o fire optimistă. De aceea, speranţa nu l-a părăsit:” mi-am amanetat iluziile/ pentru speranţă/ şi visele/ pentru o viaţă/ de care/ să nu-mi fie greaţă/ (…) sunt optimist/ chiar dacă/ scrutez prin ceaţă” (Vise, p. 102). Poetul imaginează chiar o botanică adecvată – simbolul acesteia fiind floarea de vis : „Stau ascultând susurul de izvor al tăcerii/ (…)// Petalele de vis printr-un miracol au devenit realitate/ Şi caliciul acestei flori de jad este o stea;/ Închipuiţi-vă nespusa-i frumuseţe/ (…)// Da, este de-o neasemuită frumuseţe floarea de vis” (Epistolă pentru mine…, p. 32). Fără masca unui om grav, căci numai aşa putea să se manifeste spiritul justiţiar („Mi-aş dori să nu mai fiu trist/ (…) vreau să exist – insist să-mi distrug masca cea gravă”), poetul îşi dezvăluie crezul, care poate fi şi al semenilor. Bunătatea sufletului se vădeşte în dorinţa de a contempla frumosul: „Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,/ Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,/ Omul să nu-l mai privim ca pe o fiinţă hâdă,/ Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie/ La susurul minunat al izvoarelor,/ Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul” (Pasărea Phoenix, p. 48).
Fără masca justiţiarului, poetul Cosmin Ştefănescu este un contemplativ ce se bucură de frumuseţile acestei lumi. El îşi avertizează cititorul că fiecare om are şi trebuie să creadă în şansa lui: „viaţa e aşa cum ţi-o faci/ toţi avem câte-o şansă” (Şansa, p. 131).

Prof. Dr. Const. MIU

CUPRINSUL

• O ALTĂ FATA MORGANA p. 5
• INSTINCT PRIMAR p. 6
• ZVASTICATO p. 7
• ATUNCI p. 8
• LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI p. 9
• SMOG ÎN BALCANI p. 10
• ERA MORILOR A APUS p. 11
• ŞEPTEL p. 12
• SÂNGE BALCANIC p. 13
• CĂŢEI AUTOHTONI p. 14
• DIHANIA p. 15
• VIAŢA ÎN ROZ p. 16
• COLOŞII p. 17
• DREPTUL ORICĂRUI CETĂŢEAN p. 18
• PASĂREA PHOENIX ÎŞI CAUTĂ LOC DE VECI p. 19
• POEZIE FĂRĂ SFÂRŞIT p. 21
• DRUMUL CENUŞII p. 22
• OSANA ORBULUI p. 23
• FANTEZIE p. 24
• LABIRINTUL GÂNDURILOR p. 25
• INCERTITUDINE p. 26
• NU VĂ SINCHISIŢI DE PACIFIŞTI p. 27
• POEZIE FĂRĂ TITLU p. 28
• CEASUL ŞI UMBRA p. 29
• REFUGIU ÎN UITARE p. 30
• TABLA DE ŞAH p. 31
• EPISTOLĂ PENTRU MINE… p. 32
• LACRIMI DIN IMENSITATEA TIMPULUI p. 34
• FRAGMENTAR p. 35
• CUM p. 36
• FATA MORGANA p. 37
• RIDENDO CASTIGAT MORES p. 40
• MINTE BOLNAVĂ p. 41
• CENUŞA LUMINII p. 42
• NU EXISTĂ FERICIRE p. 43
• SCRISOARE DIN FIRIDA MORŢII p. 44
• INOROGUL p. 45
• REVOLTĂ INTERIOARĂ p. 46
• REÎNCARNARE p. 47
• PASĂREA PHOENIX p. 48
• ALEA IACTA EST! p. 49
• SPERANŢĂ p. 50
• CĂINŢĂ p. 51
• AERONAUTICĂ p. 52
• PROBA OGLINZILOR p. 53
• UN FEL DE SPERANŢĂ p. 54
• AMALGAM p. 55
• PĂSĂRI DE PRADĂ p. 56
• DIN LUMINĂ p. 57
• FLORI DE COLŢ p. 58
• ÎN CĂUTAREA REGELUI ŞOP p. 59
• CREZUL ÎN ARTA RĂZBOIULUI p. 60
• POTOPUL p. 61
• A NINS CU FRUNZE p. 62
• CLEPSIDRA p. 63
• ACUARELĂ p. 64
• FUGIM CĂTRE POLUL MORŢII p. 65
• IDILĂ ŞI ZBOR FRÂNT p. 66
• GÎNDURI p. 67
• COLIVIA LUI ILAŞCU p. 68
• MOZAIC DE CULORI p. 69
• BOEMUL p. 70
• STRIGA p. 71
• SCRISOAREA UNEI INIME UCISE p. 72
• MEDITAŢIE DESPRE VINĂ ŞI IERTARE p. 73
• PEISAJUL DIN VIS p. 74
• SPERAM… OARE MAI SPER? p. 75
• DURERILE LUMII p. 76
• NUANŢA ADEVĂRULUI p. 77
• APOCALIPSA p. 78
• LACRIMA ÎN CARE ÎMI AFUND PANA p. 79
• PREDISPUŞI LA ÎNTUNERIC p. 80
• PARIA p. 81
• ARTIFICIU p. 82
• EROULUI NECUNOSCUT p. 83
• FURNICILE p. 84
• TRISTEŢE p. 85
• NOI… PLEBEA p. 86
• REFLECTOR p. 87
• PARANOIA CRISTICIST p. 88
• VEŞMÂNT NOU p. 89
• ÎN NOI p. 90
• EXIL p. 91
• CAROSERIE STAS p. 92
• CRIOGENIE p. 93
• CAPTIV p. 94
• POEZIE AUTISTĂ p. 95
• ZODIA PEŞTI p. 96
• TITANIC p. 97
• GREŞEALĂ POETICĂ p. 98
• TEZAUR p. 99
• LICĂR p. 100
• RUGĂ p. 101
• VISE p. 102
• DIORAMĂ p. 103
• CAI VERZI p. 104
• ÎNVIERE p. 105
• NEGOCIERE FĂRĂ GRANIŢE p. 106
• SIMŢUL REALITĂŢII p. 107
• VIAŢA AGITATĂ p. 108
• ADEVĂRUL DIN DICŢIONARE p. 109
• BAHIC p. 110
• FRAGMENT DE STEA p. 111
• MUMII ÎN INSECTAR p. 112
• BUNULUI SAMARITEAN p. 113
• SCÂNCET p. 114
• TOTEM p. 115
• STRĂZI p. 116
• JOCURI MECANICE p. 117
• GOANA DUPĂ CIOLAN p. 118
• BEIJING AN2 p. 119
• SUFLET p. 120
• SODOMA ŞI GOMORA p. 121
• REÎNCARNĂRI SUCCESIVE p. 122
• PRĂPASTIA PRINCIPIILOR p. 123
• EFEMERIDE p. 124
• EVRIKA p. 125
• MIM p. 126
• BLESTEM p. 127
• DESPRE NOI ORÂNDUIRI p. 128
• SPECTRE p. 129
• MITUL MORŢII p. 130
• ŞANSĂ p. 131
• ŞI TOTUŞI SE ÎNVÂRTE p. 132
• LEI JIGĂRIŢI p. 133
• TREPĂDUŞI p. 134
• ARIPI FRÂNTE p. 135
• TIMPUL NU SE ÎNTOARCE p. 136
• TRĂIRI p. 137
• ICAR p. 138
• ECRANUL IMAGINAŢIEI p. 139
• POEZIE CU SUBÎNŢELES p. 141
• TIMP ÎNGENUNCHEAT p. 142
• TRECUT OSÂNDIT p. 143
• NU MAI ESTE LOC p. 144
• CAPCANELE VIEŢII p. 145
• ŢESĂTOR ÎN INIMĂ p. 146
• ÎNTREBĂRI RETORICE p. 147
• LA ÎNCEPUT A FOST… p. 148
• PAŞI DECISIVI p. 149
• TEMPUS FUGIT p. 150
• PISICA NEAGRĂ p. 151
• VERS CAPTIV p. 152
• POSTFAŢĂ p. 153